Educație, angajabilitate și dezvoltare

De Robert Santa, pe 8 februarie 2023

Rolul educației în societate este unul la care ne gândim destul de rar. Fiecare țară are un sistem de educație, lucru care face învățământul o normalitate. Atunci când o parte a populației are accesul la educație restricționat, se resimte automat nedreptatea unei abateri de la ceea ce a devenit un drept universal recunoscut al copiilor și tinerilor. Dar pentru ce există, totuși, educația?

Aici, consensul dispare. În general, acceptăm că educația transmite mai departe valorile societății noastre și că implică formarea viitorilor adulți într-o manieră holistică. Dar unele obiective ale educației formale sunt mult mai îndeaproape asociate cu direcțiile de politică publică și dezvoltare ale statelor. Andy Green a observat cum educația universală, formalizată, organizată de țări precum Prusia, era instrumentalizată pentru a consolida fundamentele economice, sociale și politice ale statului modern. 

Și astăzi, educația este îndeaproape asociată cu strategiile naționale din zona economică, dar și politică. De exemplu, când apare o nouă tendință „macro” în societate, cum ar fi digitalizarea, sistemul educațional este cooptat în formarea de noi competențe la nivelul populației. Există, în Europa cel puțin, moda unor strategii publice care includ atât elemente de politică economică, cât și de politică educațională. Țări precum Danemarca au dezvoltat strategii comprehensive pentru digitalizare, care sunt dezvoltate prin parteneriate între autorități și mediul de business și includ mai mulți piloni în zona educației. Strategia daneză abordează dezvoltarea de competențe digitale în rândul copiilor, testarea de noi discipline din domeniul tehnologiei, formarea de competențe relevante în rândul adulților, crearea unui centru pentru aplicarea IT în domeniul educației profesionale și dezvoltarea unei strategii de digitalizare pentru mediul universitar.

Alte țări cuplează mai multe direcții de politică publică pentru a construi o direcție de dezvoltare economică. De exemplu, Irlanda a încurajat simultan relocarea unor mari nume din industria IT și creșterea nivelului general de educație al populației, prin unele din cele mai generoase condiții de acces la studii universitare existente în vreo țară anglofonă. Deloc surprinzător, Irlanda este astăzi un hub al industriei IT europene și globale.

Oul sau găina educației

Modul în care o societate „răsplătește” educația formală atunci când vorbim de accesul pe piața muncii variază. În anii 80, un colectiv de trei sociologi francezi a descoperit că modul în care Franța și Germania răsplătesc educația formală din prisma angajabilității și a progresului în carieră e diferit. În unele cazuri, pregătirea specifică pentru o poziție relativ îngustă este forma dominantă, caz tipic Germaniei. În altele, contează nivelul formării. Ar putea exista argumentul că un model anglo-saxon există, în care este răsplătită experiența anterioară, prestigiul pozițiilor, etc.  

Dar, per total, există unele tendințe comune. În întreaga Europă, persoanele cu un nivel mai ridicat de educație au șanse mai mari de a obține un loc de muncă. Factorii care influențează șansa de a obține un loc de muncă sunt complecși, dar includ nivelul studiilor, capitalul social (conexiuni, mediu, experiență) și factori aleatorii. Norocul, locul nașterii, variația naturală a cererii pentru anumite calificări: toate contează.

Evident, există o dilemă de tip „oul sau găina”. E clar că persoanele care ajung să finalizeze studii universitare tind să aibă rate mai mari de angajare, mai ales în poziții de prestigiu, dar și regula inversă este la fel de adevărată. Tinerii din familii cu o stare materială bună sau cu părinți cu un nivel ridicat de educație tind să aibă șanse mai mari de a finaliza studiile universitare. E o poveste clasică a unui cerc virtuos al privilegiilor: cei deja avantajați tind să acceseze mai ușor instituțiile care facilitează o poziție privilegiată în societate, inclusiv universitățile. De aici apare o întrebare despre meritul inerent al universităților pentru ascensiunea economică și socială: facilitează ele progresul individual prin intermediul a ceea ce se învață prin programele educaționale sau o fac prin funcția de socializare a elitelor? Acest din urmă rol s-a diluat parțial odată cu masificarea învățământului superior, diferențierea dintre educația de elită și cea „de masă” mutându-se în zona prestigiului instituțional, al tipului de programe, etc. A ajunge la o universitate nu mai garantează o poziție în rândul elitelor economice sau intelectuale, dar a finaliza studiile la Harvard, da (în cele mai multe cazuri). 

Chiar și așa, consensul general este că un nivel mai ridicat de calificare va facilita, în medie, șanse mai mari de angajare. Transpus la nivelul populației, se observă o corelație între numărul mediu de ani de școlarizare a forței de muncă și PIB total. Această constatare a influențat politicile publice ale multor state, care au încurajat generalizarea accesului la învățământul superior. Totodată, state precum Australia sau Canada au creat politici de imigrare care facilitează fie accesul persoanelor cu calificări în domenii cu penurii de forță de muncă, fie cel al persoanelor cu calificări avansate în general. Ideea din spate e simplă: e mult mai ușor pentru un individ să muncească sub nivelul calificărilor formale decât deasupra acestuia. Un medic cu carnet de șofer și ceva experiență are suficiente calificări pentru a conduce un taxi, dar un șofer de taxi nu va putea lucra în sectorul medical fără o calificare care necesită ani buni de formare.

În Uniunea Europeană, diversele strategii pentru creșterea nivelului de competitivitate economică a continentului au inclus o componentă de încurajare a accesului la studii universitare. De exemplu, strategia Europa 2020 a inclus un obiectiv de 40% absolvenți de studii universitare (cel puțin licență) la nivelul Uniunii Europene, cu obiective naționale variabile care țineau cont de condițiile locale. O populație mai educată are mai multă flexibilitate în a se adapta la noile realități economice, așa că o astfel de politică pro-acces are sens și în contextul UE, o structură cu obiective preponderent economice.

România cea din urmă

România avea un obiectiv redus de participare la învățământul superior. Chiar și așa, a ratat ținta asumată de 26,7%, plasându-se pe ultimul loc din Uniunea Europeană la accesul la învățământul superior. Mai mult, un număr important de tineri români nici nu finalizează învățământul secundar, rata de părăsire timpurie a școlii fiind, de asemenea, peste media europeană, depășind  15 procente în cei mai mulți ani. Ca urmare a testelor PISA, avem și șansa de a măsura, în context comparativ, și performanțele educaționale efective ale elevilor de 15 ani. Știm astfel că, în ciuda proliferării unui discurs „declinist”, sistemul educațional românesc nu performa la un nivel ridicat nici în 2009, nici în 2006. Și, probabil, nici în perioada comunistă.

Din nefericire, există o mulțime de Ro-mituri legate de relația dintre educația formală, accesul pe piața muncii și șansele la o viață bună. Există sentimentul că accesul în universități este prea permisiv și că „toată lumea face o facultate”. Parțial, acest sentiment este influențat de numărul mare de persoane care ajung să profeseze în alt domeniu decât cel de studiu, precum și de nivelul relativ de performanță academică al celor care ajung să studieze la universitate, aspect influențat de calitatea scăzută a sistemului de educație, în general. Emigrația în masă a ultimelor decenii a contribuit și ea la distorsionarea imaginii relației dintre educație și muncă. De regulă, migrația este asociată cu „făcutul muncilor pe care nu le vrea nimeni”, necesitând un nivel scăzut de calificare.

Spre middle income trap?

De ce ar trebui să fie preocupată România de statisticile problematice din zona accesului la educație și a performanței sistemului educațional? Dintr-un motiv simplu: dezvoltarea sustenabilă a economiei este dependentă de creșterea nivelului mediu de educație al populației. Mai mult, durează decenii pentru a vedea impactul unei politici pro-acces. Un absolvent de educație profesională de 18 ani din 2023 va rămâne în câmpul muncii până în 2070 sau chiar mai târziu. O creștere a numărului de ani de școlarizare parcurși de absolventul mediu va schimba statistica macro în mod vizibil abia în 1-2 decenii.

Din nefericire, importanța educației pentru o dezvoltare economică sustenabilă nu este imediat vizibilă. În discursul public apare ideea unei asocieri puternice între dezvoltarea infrastructurii vizibile (de exemplu autostrăzi) și dezvoltarea economică. Indicatorii sociali și cei educaționali ajung de multe ori o a doua vioară. E, parțial, de înțeles. Când vizitezi o țară dezvoltată (ca turist, de exemplu), e mai ușor să vezi infrastructura decât rezultatele sistemului educațional. „Moldova vrea autostrăzi” sună mai bine decât „Moldova vrea 1,5 ani de școlarizare per capita în plus”. Totuși, o abordare care ignoră rezultatele sistemului educațional este cel puțin periculoasă.

O serie de state din Uniunea Europeană au mers pe modelul dezvoltării economiei în absența unui ecosistem de inovare, în prezența unor rate ridicate de părăsire timpurie a școlii și a altor tare sistemice. Un model „sudic” de dezvoltare a apărut, construcția de autostrăzi, căi ferate de mare viteză sau de aeroporturi noi fiind prioritizată în fața eforturilor de a investi în scăderea abandonului școlar sau de a crea politici de imigrație orientate spre atragerea de persoane înalt calificate. State precum Spania sau Italia se confruntă cu o frânare prematură a dezvoltării economice, lucru care le face vulnerabile concurenței unor țări din Europa Centrală și de Est care au un profil mai bun de concentrare a capitalului uman.

România, din nefericire, are un profil demografic-educațional chiar mai problematic decât statele din Europa de Sud și este radical diferită de țări central și est europene precum Polonia, Estonia sau Cehia, care au sisteme de învățământ cu rezultate impresionante. Mai mult, lipsa unei culturi a formării continue sau a învățării pe tot parcursul vieții face dificilă „repararea” carențelor lăsate de educația clasică. Există, evident, programe de recalificare profesională pentru adulți, dar ele rareori conferă seturile complexe de competențe care pot face o forță de muncă tot mai îmbătrânită realmente mobilă pe piața modernă a muncii.

Implicația centrală, pe plan economic, este o scădere a șanselor României de a își atinge obiectivul de facto de țară: convergența cu media europeană pe plan economic și social. Există, în literatura economică, conceptul de middle income trap. Lipsa de capacitate a unor țări de a trece de un anumit prag de dezvoltare. La o analiză superficială a situației României, pericolul pare să fi fost depășit – cel puțin din punct de vedere tehnic – unii indicatori economici plasându-ne deja în rândul statelor dezvoltate. Din nefericire, exemplul Greciei de după 2008 ne arată că trecerea pragului clubului statelor dezvoltate nu este suficientă pentru a garanta o poziție permanentă în zona bună a acestuia. În ultimii 20 de ani apartenența la piața comună a Uniunii Europene, remitențele, investițiile străine și alți factori au făcut din România un top performer pe plan economic. Dar, pe fondul transformărilor sociale și demografice, este o nevoie de fundamente mai solide pentru a ne cimenta poziția în inima economiei europene.

În aceste condiții, România are nevoie urgentă de măsuri pentru a crește nivelul mediu de educație al populației. Obiectivele de țară din zona învățământului ar trebui să includă:

  • Scăderea ratei ridicate de părăsire timpurie a școlii
  • Scăderea nivelului de analfabetism funcțional în rândul elevilor și absolvenților învățământului obligatoriu
  • Creșterea numărului celor care finalizează studii universitare, mai ales în domenii cu cerere pe piața muncii
  • Dezvoltarea de programe de învățare pe tot parcursul vieții orientate spre adulți

Rethink nu e prima asociație care semnalează carențele din educație. Alianța „O Voce pentru Educație”, o coaliție a societății civile din zona învățământului, a propus deja o listă comprehensivă de măsuri care ar adresa problemele discutate mai sus. Soluțiile sunt cunoscute, dar implementarea lor necesită atât investiții, cât și reforme legislative.

Ce lipsește, astăzi, este o conștientizare a importanței acestor măsuri. Nu ca reforme educaționale făcute de dragul educației, ci ca reforme structurale care vor influența traseul economic, social și chiar politic al României următoarelor decenii. Pe măsură ce tehnologia schimbă tot mai mult natura multor activități economice și pe măsură ce dorința de a dezvolta o autonomie strategică europeană a dus la discuții privind repatrierea unor industrii-cheie pe bătrânul continent, o forță de muncă slab educată riscă să devină o problemă vitală pentru viitorul nostru colectiv. 

Referințe

În volumul Green, Andy. (2013). Education and State Formation: Europe, East Asia and the USA.

Strategia poate fi consultată la https://digital-skills-jobs.europa.eu/en/actions/national-initiatives/national-strategies/denmark-digital-growth-strategy-2025

Carte tradusă în engleză ca Maurice, M., Sellier, F. and Silvestre, J.-J. (1986) The Social Foundations of Industrial Power: A Comparison of France and Germany, Cambridge, MA, MIT Press.

UEFISCDI colectează și publică date din zona angajabilității, o parte putând fi accesate la https://angajabilitate.uefiscdi.ro/cnaais/dashboard/explorare 

Manifestul alianței a fost lansat în iunie 2022, și poate fi consultat aici https://ovoce.ro/wp-content/uploads/2022/06/manifesto-ovoce.pdf
Subiecte asemănătoare:
Articole » Educație, angajabilitate și dezvoltare