Recent, au fost adoptate două noi legi care reglementează învățământul preuniversitar, respectiv pe cel superior. În dezbaterile din lunile care au precedat promulgarea celor două legi, au reapărut – într-o tentă moderată – discuții despre dimensiunea ideologică a educației. Au existat dispute despre terminologia din prevederile anti-discriminare ale legii, precum și despre rolul religiei în examenul de bacalaureat. Aceste discuții au dus la deja obișnuitele acuzații că s-ar dori îndoctrinarea copiilor prin școală.
De ce avem aceste dispute? Pe măsura apariției și acutizării conflictelor culturale, s-a generalizat ideea că școala poate fi un aliat util pentru împingerea anumitor agende în spațiul public. Acest mod de a privi școala este relativ comun în SUA, dar nu numai. La o analiză superficială, pare un calcul evident, în condițiile în care copiii petrec anii de formare în școală, își formează baza informațională pentru relaționarea cu ceilalți și își dezvoltă deprinderi pe care le vor avea de-a lungul vieții.
Pe de altă parte, există mai multe implicații problematice ale unui curriculum realmente influențat de o ideologie. Ideologiile, în general, deviază de la empirism și generează de multe ori conținuturi pline de bias-uri. Totodată, pentru a face loc pentru educația cu tentă ideologică în timpul limitat petrecut de copii în școală, este necesară înlăturarea altor conținuturi. Competențele cu care pleacă elevii din școală pot fi, de asemenea, mai puțin utile decât dacă se menține un curriculum pe cât se poate de neutru. Dar există spațiu și pentru o critică utilitaristă la ideea de educație ideologizată (influențată de ideologie) și ideologizantă (care promovează o ideologie) din școli. Funcționează? Există dovezi mixte, dar e cert că nu întotdeauna. Dacă școala ar fi putut „programa” valorile elevilor, nu ar fi existat evoluția adesea rapidă a societăților din diverse state. La urma urmei, setarea „din fabrică” a școlii e simplă: ea are inclusiv rolul de a reproduce valorile dominante în societatea în care operează. Fie explicit, fie implicit, în condițiile în care cadrele didactice și decidenții politici reflectă cel puțin parțial punctele de vedere dominante în societate.
Dacă ne uităm la exemple din lumea reală, observăm că impactul diverselor substraturi ideologice integrate în curriculum este limitat de contextul social mai general. Aceste limitări nu sunt inerente doar școlii. Statul, cu puține excepții, este un prost gestionar al diverselor experimente de inginerie socială. China populară, de exemplu, a încercat să marginalizeze elitele pre-revoluționare și să elimine orice avantaj de care s-ar fi bucurat copiii acestora. 70 de ani mai târziu, nepoții acestora își reluaseră locul în fruntea economiei chineze. Trei generații de marginalizare nu eliminaseră transmiterea valorilor în interiorul familiilor. Utilizarea educației pentru inginerie socială cu caracter ideologic pare să aibă în multe cazuri o soartă similară.
Catalonia, Turcia și Franța – trei exemple de educație ideologică eșuată
Catalonia este o regiune și comunitate autonomă din NE Spaniei. Limba regională (catalana) a fost persecutată în timp regimului falangist al generalului Franco. La finalul anilor 70, regiunea a primit un grad mare de autonomie, preluând controlul asupra educației pe toate ciclurile de învățământ. În acest context a fost dezvoltată o politică de imersiune lingvistică, prin care elevii erau încurajați să învețe limba catalană. Pentru a contracara dominanța limbii spaniole („castiliene”), s-a decis ca întreg conținutul curricular să fie predat în catalană, cu excepția a două ore de spaniolă săptămânale. Politica a funcționat timp de mai multe decenii, facilitând o creștere a comprehensiunii limbii catalane pe teritoriul regiunii.
În ultimii ani, o serie de sondaje au surprins însă o schimbare bruscă de tempo în utilizarea limbii catalane de către tineri. În școli a scăzut relativ abrupt ponderea elevilor care o folosesc activ. În interacțiunile sociale din școală (recreere, discuții cu amicii, etc.) majoritatea interacțiunilor sunt în spaniolă, și chiar și cadrele didactice (care nominal folosesc catalana pentru interacțiunile formale) au început să utilizeze mai des spaniola castiliană pentru interacțiunile cu elevii.
Ce s-a întâmplat? În primul rând, a avut loc un shift demografic la nivelul provinciei. Mulți imigranți sunt fie hispanofoni (cei din America Latină), fie preferă să folosească mai răspândita limbă spaniolă, la fel cum unii imigranți din Quebec s-au integrat adesea în comunitatea anglofonă. Totodată, mass media și internetul au un număr limitat de conținuturi în catalană. Spaniola, fiind vorbită de peste 400 de milioane de oameni, generează un număr mare de melodii, podcasturi, bloguri, videoclipuri, meme etc. În contrast, limba catalană oferă un spațiu virtual mai degrabă limitat, motiv pentru care ajunge să aibă o prezență limitată în spațiul public tânăr. Mai mult, catalana este sub-reprezentată în aria metropolitană Barcelona, care concentrează două treimi din populația regiunii și domină economia.
„Els peixos grossos sempre es menjaran els minuts.”
„Peștii mari îi mănâncă mereu pe cei mici.”
Proverb catalan
Deși autoritățile catalane au conștientizat problema, măsurile imaginate includ și mai multă reglementare a interacțiunilor școlare, reglementarea audiovizualului (inclusiv a platformelor de streaming) și alte abordări dirijiste. Evident, multe tipuri de conținut media, mai ales cele online, nu pot fi reglementate de către autoritățile regionale. Mai mult, dinamica demografică din regiune face probabil un declin continuu al populației care are catalana drept limbă maternă, ceea ce face ca numărul de vorbitori să fie dependent de „conversiile” care par să fie tot mai puține.
Este imposibilă utilizarea educației pentru a transforma peisajul lingvistic dintr-un teritoriu? Nu neapărat. Israelul a reușit să reînvie limba ebraică, limbă de facto „moartă” timp de secole. Dar aici contextul a fost diferit: diversitatea imigrației evreiești a impus necesitatea unei lingua franca, mai ales după declinul ponderii vorbitorilor de idiș în anii 1950. În Catalonia, deși numărul celor care înțeleg catalana a tot crescut, spațiul public non-guvernamental are deja o limbă comună: spaniola.
Într-un caz similar, guvernul conservator al Turciei a dorit să formeze o „generație pioasă”, apropiată de valorile religioase tradiționale. În acest sens, a luat o serie de măsuri pentru a sprijini educația religioasă atât în cadrul școlii, cât și în afara ei. Cu toate acestea, există studii care arată că o mare parte a tinerilor turci s-au distanțat de religie și de valorile conservatoare. Există atât o rezistență crescută la mesajele religioase ale autorităților, cât și o creștere a proporției tinerilor nereligioși în general. De altfel, Turcia este un exemplu foarte bun de țară în care direcția politică asumată de sistemul formal de educație a fost disociată de evoluția valorilor reale din societate. Renunțarea la secularismul strict anterior anului 2003 nu a fost însoțită de o tendință similară în societate. Turcia strict seculară a anului 2003 era – pe plan social – mai religioasă decât Turcia „pioasă” a anului 2023, în ciuda eforturilor autorităților.
În Franța, sistemul public de educație a fost un vehicul puternic de transmitere a ideologiei dominante a statului în ultimele două secole. A contribuit la răspândirea generală a limbii franceze literare și la eliminarea identităților regionale, precum și la diseminarea valorilor republicane. Astfel, occitana, bretona, germana din Alsacia si Lorena si dialectele provensale aproape au dispărut, iar o identitate consolidată, republicană a unificat Franța. Polonezii, italienii sau portughezii mutați în hexagon în anii 1900-1970 s-au integrat rapid în corpul civic al națiunii franceze, pe măsură ce Franța apela la imigranți pentru a compensa pentru rata mică a natalității. Dar, pe măsură ce imigrația a devenit tot mai africană (fie maghrebiană, fie sub-sahariană), acest rol de mașină de integrare pare să se fi poticnit, măcar parțial. Deși există unii parametri care indică o integrare mai bună a imigranților non-europeni din punct de vedere cultural decât în alte state europene, în termeni absoluți sistemul educațional nu a părut să aibă capacitatea de a ”converti” tineri din medii foarte diferite de Franța la valorile republicane. Revoltele urbane din 2005 și 2023 par să scoată în evidență acest eșec, deși unele voci susțin că fix disponibilitatea de a îți arăta asertiv revolta față de stat indică o receptivitate ridicată față de valorile și istoria Franței.
Sau funcționează?
Discuția despre ideologia educației a devenit intensă în ultimii ani în Statele Unite ale Americii. Aici s-a observat o asociere între dominația valorilor de stânga („liberale”) în rândul cadrelor didactice și tendințe similare existente în rândul tinerilor. Datele existente indică existența unui ușor bias de stânga în școli, deși intensitatea acestei afilieri ideologice este adesea exagerată. De fapt, dominația valorilor de stânga în rândul copiilor și tinerilor pare să facă parte dintr-o schimbare demografică mai largă. Ponderea americanilor fără afiliere religioasă este în creștere, iar simultan scade ponderea populației albe, acum de doar 50% pe segmentul 0-10 ani. Deși minoritățile etnice au adesea puncte de vedere conservatoare pe multe teme dezbătute în spațiul public, tinerii din aceste comunități tind să se alinieze stângii, pe fondul unui accent puternic pus pe politicile identitare.
În aproape toată lumea dezvoltată, există o conștientizare acută a problemei încălzirii climei în rândul elevilor și tinerilor. Vreme de mai multe luni, au existat chiar proteste globale ale acestora sub denumirea de „Fridays for the future”. În mod interesant, acest val de proteste și creșterea nivelului de conștientizare a problemei schimbărilor climatice sunt doar parțial însoțite de o creștere a prezenței subiectului în curriculumul școlar, care de regulă se schimbă destul de încet. Unul din cele mai vizibile curente ideologice din rândul elevilor s-a diseminat practic fără un imbold direct al sistemului formal de educație.
Un exemplu interesant de educație ideologică care poate lăsa urme adânci este cea identitară. În Republica Moldova, ideologia moldovenistă (care propovăduia o limbă moldovenească diferită de româna) nu avea o bază științifică. Niciun lingvist respectabil nu ar fi girat tezele Moscovei pe această temă. Dar, profitând de identitatea relativ slab consolidată a românilor basarabeni (Basarabia nu a avut un proces la fel de timpuriu de trezire națională ca Ardealul sau Bucovina), Uniunea Sovietică a reușit să confere o identitate moldovenească asumată unui număr de milioane de persoane. Chiar mai eficace a fost construcția identitară macedoneană din actuala Macedonie de Nord. Populația din regiune vorbea o variantă dialectală a limbii bulgare și avea o identitate națională bulgară și regională macedoneană. Serbia a preluat regiunea în 1913, considerând localnicii sârbi. După 1945, a primit propria republică unională iugoslavă (cu mai multă autonomie și un rol mai central decât RSS Moldovenească în URSS), iar identitatea etnică și lingvistică macedoneană a fost universal adoptată, cu sprijinul sistemului de educație. Similar, Austria, care în 1919 și chiar 1938 avea o identitate etnică germană asumată, și-a consolidat o identitate autonomă după 1945, sub imperiul dorinței de distanțare de Germania nazistă.
„Austriecii sunt oameni geniali. Au făcut lumea să creadă că Hitler era german și Beethoven austriac.”
Billy Wilder, regizor
Urmele educației ideologizate
Chiar dacă nu transmite integral valorile dorite, ideologia asociată educației poate imprima anumite tipare de gândire sau poate duce la fixarea unor idei în mentalul colectiv. De exemplu, istoria României este tratată preponderent ca istorie politică și militară. Elevii învață despre bătălii, lupta pentru suveranitate, unificare națională etc. Socialul și mai ales economicul au fost – mult timp – foarte puțin proeminente în materia studiată la școală. Din acest motiv, perioadele „de aur” sunt definite politic și militar. România Mare este percepută ca o „epocă de aur” par excellence. Pe de altă parte, din punct de vedere economic, perioada a fost marcată de un declin relativ. Iar din punct de vedere social, stagnarea urbanizării, mortalitatea infantilă deosebit de ridicată și alte fenomene au marcat în mod negativ viața populației.
Grație acestor percepții, în spațiul public din România există loc pentru discursuri decliniste centrate pe contrastul dintre epoca contemporană și perioada interbelică. De multe ori, comparația se extinde (nefondat) la aspecte economice și se bazează pe idei care nu sunt neapărat valide empiric. Câștigurile politice ale României interbelice sunt asociate cu prosperitatea, contemporanul e asociat cu o perioadă de criză. România anilor ‘30 era una din cele mai sărace state din Europa, alături de Iugoslavia și Albania. Era mai săracă decât Bulgaria și Ungaria, decât Grecia sau Uniunea Sovietică. Astăzi, România este mai afluentă decât marea majoritate a Balcanilor și decât toate cele 11 republici sovietice din 1939.
De asemenea, educația ideologizată și ideologizantă poate construi relativ facil opinii negative. De exemplu, chiar în Catalonia, tinerii au adoptat în bună parte unele dintre mesajele anti-spaniole ale mișcării suveraniste catalane. Votează în număr mare pentru partide pro-independență. Dar nu au portat identitatea insuflată de sistemul educațional în viața cotidiană. Aici, mișcările dominante din societate au avut mai multă greutate.
Nivelul ridicat de alfabetizare a românilor ardeleni a facilitat creșterea nivelului de conștiință națională. Unele matrimoniale din perioadă insistau pe căsătoria doar în interiorul comunității românești.
Uneori, accesul la educație mediază diseminarea unor idei într-un mod neintenționat, devenind astfel o poartă spre difuzie ideologică. Românii din Austro-Ungaria aveau un nivel relativ ridicat de alfabetizare în secolul XIX (adesea superior celui din Regat). Acest lucru a permis diseminarea valorilor romantismului și a conștientizării identității naționale într-un mod care nu a fost neapărat dorit de autorități. În contrast, Basarabia, unde nivelul de educație a fost deosebit de scăzut în perioada țaristă, a fost martoră a unei întârzieri a dezvoltării identității naționale. Ideile romantice despre identitate pur și simplu nu s-au diseminat.
Un efect interesant îl are și ideologia școlii propriu-zise, adică a sistemului școlar. De exemplu, Prusia a creat unul din primele sisteme publice de educație, din dorința de a crea o bază solidă pentru dezvoltarea sa economică ulterioară (și una cultural-politică pentru unificarea Germaniei). Sistemul prusac și, ulterior, german a influențat modul în care este percepută legătura dintre formare și muncă, Germania având și astăzi un sistem cu filiere bine segregate și o puternică orientare spre economie. Sistemul a influențat și modul în care societatea privește și valorizează calificările, existând un accent pronunțat pe a avea o calificare formală specifică pentru orice loc de muncă dorit. O astfel de strictețe lipsește în lumea anglo-saxonă, de exemplu, unde sistemul de educație nu are originea etatistă a celui prusac.
Absurdul ideii de educație ideologiza(n)tă în România contemporană
Ar fi greșit să pretindem că o componentă ideologică a școlii nu va exista, în mod natural. O funcție primară a școlii este și reproducerea valorilor societății, care sunt inerent influențate de ideologie. De asemenea, multe materii nu sunt legate de obiectivitatea științifică. Religia, literatura, sportul sau cultura civică nu pot fi predate la fel ca științele, după cum nici societatea nu este o emanație a științei. De altfel, pretinsele tentative de a baza societatea pe științe ”obiective” sunt, de multe ori, apanajul regimurilor totalitare.
Este clar, însă, că tentativele de a forma generații cu anumite valori pre-programate nu funcționează dacă nu se suprapun cu tendințe naturale deja existente în societate. Acest lucru nu înseamnă că școala nu imprimă anumite idei celor care o parcurg. Doar că există limite în amploarea acestei influențe. Cei care au răsturnat regimul comunist în decembrie 1989 învățaseră, în cea mai mare parte, chiar sub acel regim. Educația comunistă nu a reușit să îi facă loiali regimului sau sistemului economic și politic de inspirație sovietică. Pe de altă parte, ar fi fost absurd să considerăm că educația din perioada comunistă nu a lăsat un impact. Persoane care nu credeau în regim sau în comunism își interiorizaseră unele teze promovate de regim. Suspiciunea față de străini, inclusiv față de emigrația românească din Occident (nemâncătorii de salam cu soia), e un exemplu bun. Pe măsură ce industria arhaică din perioada comunistă a dat faliment, au început să apară idei suspicios de similare cu cele formulate de școala comunistă pentru a critica regimul ”burghez” pre-1947. Contrastul dintre propaganda exagerată a școlii comuniste și realitatea vetustă a magazinelor goale a contribuit, probabil, la lipsa generalizată de încredere în autorități.
Dar perioada comunistă era una opacă din punct de vedere informațional. Chiar dacă erau ușor de identificat exagerările regimului (inclusiv cele prezente în programa școlară), discursurile alternative nu erau clar structurate. Desigur, exista Europa Liberă, dar numai o minoritate asculta consecvent. Astăzi, situația s-a schimbat radical. Marile platforme de streaming transmit – indirect – valorile societății americane. 5-6 click-uri sunt suficiente pentru a lega pe cineva de principalele canale de propagandă ale Rusiei de pe Twitter. Televiziunile au adesea agende politice. Tinerii bilingvi din mediul urban preferă, în multe cazuri, să acceseze conținut de limbă engleză, oferta fiind mult mai amplă (și adesea mai calitativă) decât cea prezentă pe internetul românesc.
În acest context, recentele dispute și panici morale privind asumarea de direcții ideologizate și ideologizante în școală au șanse mici să rezulte în schimbări capabile să influențeze evoluția naturală a societății românești. Cel mai probabil, efectul de creare de bule și de „triburi” generat de algoritmii social media va influența și valorile diverselor comunități de elevi. Cel puțin pe termen mediu, este de așteptat ca elevii de la „Sf. Sava” din București să aibă valori destul de diferite de elevii unui liceu tehnologic dintr-un orășel moldovenesc. Probabil și consumul cultural particular dar și contribuția formativă a familiei arată destul de diferit.
Dar e important să notăm că există o realitate obiectivă care este complet imună la dorința de transformare a societății manifestată de unele persoane, dar și la panica morală a altora. Digitalizarea accelerată mediată de A.I. e parte a realității obiective. La fel este și schimbarea climei, indiferent dacă credem în ea sau nu. Economia, deși nu e tocmai o știință exactă, are o serie de principii după care funcționează – indiferent de ce credem despre ea. „Tipărirea” excesivă de bani generează inflație, de exemplu. Persoanele LGBT există, iar cele pentru care credințele religioase sunt o parte centrală a vieții există de asemenea. Și absolvenții școlii vor interacționa cu toate aceste fenomene și persoane, indiferent ce și-ar dorii unii sau alții să apară în manuale. De unde și o funcție centrală a școlii în România contemporană: pregătirea absolvenților pentru lumea reală, nu pentru vreo versiune imaginară a acesteia. Dacă nu din alt motiv, din cauză că tentativele de a construi noi realități prin școlarizare par să aibă un randament foarte mic.
Referințe 1 E important să notăm că un fundament ideologic minim este absolut normal pentru orice școală. Valorile derivate din ordinea constituțională a statului care organizează procesul educațional, de exemplu, sunt ideologice în natura lor. 2 Vezi articol 3 Articol si Articol 4 Articol si Articol 5 Se observă, de exemplu, o rată mai bună a căsătoriilor exogame în rândul comunităților de imigranț 6 De exemplu, se observă un radicalism religios în rândul multor tineri 7 Vezi
