România: Italia estică?

De Rethink, pe 27 aprilie 2023

În 1989-1990, se prăbușea comunismul în aproape întreaga Europă Centrală și de Est. Simultan, au apărut o serie de noi state, prin dizolvarea Uniunii Sovietice, separarea Cehiei și Slovaciei și destrămarea fostei Iugoslavii. Economic și social, toate aceste state s-au confruntat cu provocarea tranziției spre o economie capitalistă, cu închiderea întreprinderilor neperformante și cu nevoia de recapitalizare și retehnologizare a celor rămase. Unele țări au ales „terapia de șoc” pentru a își reforma economiile. Belarus a ales să continue o variantă modificată a sistemului sovietic, în timp ce în Albania, emigrația în masă a dus la apariția unei economii în care remitențele au jucat un rol important.

Alte țări au ales cu dificultate un model. Între ele și România, care a avut o perioadă în care a ezitat între un model etatist și o îmbrățișare a economiei de piață. Multe reforme au fost amânate, iar economia a fost într-o criză semi-permanentă de-a lungul anilor ‘90. Șomajul a crescut, salariile s-au plătit cu întârziere, iar inflația nu a scăzut sub 30% în deceniul 1991-2000. În 2000, economia a revenit pe creștere și a păstrat această tendință în următoarele două decenii (cu excepția câtorva ani din timpul crizei economice de după 2008). Au avut loc reforme economice și fiscale, inclusiv introducerea unei cote unice de impozitare în 2005. Dar, de departe, cea mai importantă schimbare a fost aderarea la Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007.

Marea convergență – un obiectiv de țară?

Imediat după aderare, România se „bătea” cu Bulgaria pentru ultimele poziții din UE la aproape orice indicator. Dar, în ultimii ani, a început să arate tot mai bine în statisticile macro-economice. Dacă ne uităm la PIB/capita PPS, România a ajuns la 77% din media UE și a lăsat în urmă 5 alte state din blocul comunitar, inclusiv Grecia – membră începând cu 1981. Consumul individual (Actual Individual Consumption – AIC) exprimat în PPS ne plasează, de asemenea, în fața a nu mai puțin de 7 membri UE, inclusiv în fața unei țări-model precum Estonia. PIB/capital nominal a cunoscut, de asemenea, o traiectorie pozitivă, deși ocupăm în continuare penultimul loc în UE. Salariul mediu net din România a crescut cu viteză și se apropie de pragul psihologic de 1000 de euro lunar.

Toate aceste evoluții par să arate că suntem pe drumul cel bun atunci când vine vorba de ceea ce ar putea fi interpretat ca obiectivul de facto de țară al României: convergența economică și socială cu „lumea bună” a Europei.

Figure 1 – PIB/capita PPS. Sursa: Eurostat

Dar, în același timp, există o serie de indicatori la care România tronează cu mult sub media europeană. Mai mult, o parte a lor ne arată că modelul social și economic al României contemporane are o serie de limitări problematice.

„Nord” și „Sud” în Europa de Vest

Deși Europa de Vest este relativ unitară în imaginarul colectiv, există diferențe între modelele economice și sociale ale diverselor țări. Pe de o parte, în Europa de Nord-Vest există un model economic și social relativ dinamic, în timp ce în Europa de Sud-Vest există o serie de probleme structurale persistente. De exemplu, în Spania și Italia se observă un nivel destul de ridicat de părăsire timpurie a școlii, tinerii se emancipează mai târziu, nivelul de șomaj în rândul acestora este ridicat, iar inegalitatea veniturilor este peste nivelul Europei de Nord-Vest. La testele PISA, Spania și Italia se situează sub majoritatea statelor vest-europene. Sărăcia în rândul copiilor este surprinzător de comună, în timp ce nivelul de sărăcie din rândul persoanelor vârstnice este mai scăzut. O mare parte a cheltuielilor publice se îndreaptă spre pensii, iar pensiile au crescut în unele cazuri mai repede decât salariile tinerilor, pe fondul unei populații tot mai îmbătrânite. Problemele demografice ale statelor sudice sunt deosebit de grave, acestea urmând să aibă cele mai îmbătrânite populații din Uniunea Europeană în următoarele decenii. Deși au apelat la imigrație pentru a compensa pentru scăderea și îmbătrânirea populației, o mare parte dintre imigranții proveniți din afara Uniunii Europene au un nivel de educație foarte scăzut. În Italia, mai bine de 50% au cel mult echivalentul a 8 clase. În Spania și Grecia, peste 40% au acest nivel scăzut de educație.

Statele din Europa de Sud nu au politici care să adreseze în mod adecvat aceste probleme structurale. Au investit mult în infrastructură, atât Spania cât și Italia având rețele extensive de autostrăzi și de căi ferate de mare viteză. Nici una, nici alta nu stau foarte bine atunci când vine vorba de educație sau de ecosisteme de cercetare. Nici la numărul de start-up-uri per capita nu stau la fel de bine ca țările din Europa de Nord-Vest. Pe termen lung, această orientare economică pune multe probleme, pe măsură ce crește rolul tehnologiei în asigurarea productivității economice.

„Nord” și „Sud” în post-comunism

Un clivaj similar se observă și în rândul statelor fost comuniste din Uniunea Europeană. La testele PISA, țări precum Estonia și Polonia sunt fruntașe pe plan continental, în timp ce România și Bulgaria înregistrează cele mai slabe rezultate. Cehia, Slovacia și Slovenia sunt printre cele mai egalitare din punct de vedere al distribuției veniturilor, în timp ce România, Bulgaria și Lituania se caracterizează printr-un nivel ridicat de inegalitate.

Figura 2 – Inegalitatea veniturilor. De câte ori câștigă mai mult cei mai avuți 20% locuitori vs cei 20% cu cele mai mici venituri. Sursa: Eurostat

Cea mai elocventă statistică este, probabil, cea privind inegalitatea veniturilor. Cei 20% dintre românii cu veniturile cele mai ridicate câștigă de aproape 8 ori mai mult decât cei 20% din cea mai săracă cincime a populației. România și Bulgaria sunt în contrast puternic cu Slovenia, Slovacia și Cehia, printre cele mai egalitare state europene din punct de vedere al distribuției veniturilor.

E drept, pe moment, multe din aceste realități nu par să fi afectat viteza convergenței economice cu Europa de Vest. România stă prost la mulți indicatori legați de educație, sărăcie sau echitate, dar a reușit să mențină un ritm alert de creștere economică. Prognoza pe anii următori arată la fel de bine, iar veniturile reale au înregistrat un progres continuu.

România: Italia 2.0?

Pe măsură ce progresul economic al României continuă, apar o serie de întrebări importante pentru orice proiect de țară. Aceste întrebări sunt:

„Are România capacitatea de a converge complet cu media economiilor din Vestul continentului?”

„Dacă nu, cât de departe va ajunge pe acest drum?”

„Spre care dintre modelele vestice de dezvoltare economică ne îndreptăm?”

Aici apare în peisaj existența mai multor modele „vestice”. România poate semăna cu Italia sau poate semăna cu Olanda, dar mai mulți indicatori sociali și economici fundamentali ne indică destul de clar că o convergență cu modelul italian e mult mai probabilă. Evident, Italia ar putea să pară un model atractiv: e o țară destul de organizată, cu infrastructură bună, cu salarii decente și cu o calitate ridicată a vieții. În același timp, este o țară cu numeroase probleme structurale. Italia a atins un vârf de dezvoltare în jurul anului 1990, depășind de exemplu Marea Britanie din punct de vedere al PIB total. Articolele din presa contemporană descriau o Italie în plină ascensiune, care limitase inflația și depășise o mulțime de obstacole care duseseră la taxarea sa ocazională drept „omul bolnav al Europei”. Dar nu a fost să dureze. La doar 3 decenii după ce Italia depășea Marea Britanie pe plan macro-economic, se observa o creștere explozivă a imigrației italiene în Marea Britanie (dar și în Germania, Spania, Benelux, Elveția etc.), o stagnare a productivității și o permanentizare a mai multor probleme sociale și economice. Totul, pe fondul unei datorii publice uriașe, a doua din Uniunea Europeană după cea a Greciei.

Din nefericire, România se aseamănă Italiei la mulți indicatori. De exemplu, există un nivel ridicat de inegalitate. Ca și Italia, doar ¼ din populație termină o facultate, iar output-ul de cercetare este relativ modest. Există, totodată, o tendință spre îmbătrânirea populației, limitat[ pe plan statistic de speranța mai mică de viață și de natalitatea întrucâtva mai ridicată. Chiar și pe plan discursiv, soluțiile de dezvoltare apreciate la nivelul societății sunt puternic orientate spre infrastructura fizică, în dauna capitalului uman. „Moldova vrea autostradă”, nu rată de părăsire timpurie a școlii de 5%. Chiar și politic, s-ar putea argumenta că politicile publice se fac în jurul ciclului electoral, nu orientate în jurul unor obiective pe termen lung.

Există, evident, și o serie de deosebiri. De exemplu, fiscalitatea din România este pe alocuri mai prietenoasă, deși este discutabilă fezabilitatea acestei situații după pensionarea generației „decrețeilor”. Totodată, datoria publică a României este încă moderată, fiind de sub 50% din PIB. În același timp, deficitul cheltuielilor publice rămâne o problemă perenă, care poate duce la înrăutățirea situației datoriei, dacă scade ritmul creșterii economice.

Toate aceste asemănări vor duce, probabil, la o asemănare de context între România ajunsă în punctul culminant al dezvoltării sale și Italia actuală. O orientare spre industrie în dauna inovării și dificultăți în convergența productivității muncii cu Europa de Nord-Vest. Soluțiile sunt relativ clare, dar din nefericire durează decenii pentru a funcționa. Accesul la educație de calitate este, mai ales, o problemă care trebuie abordată urgent pentru a permite viitorilor angajați sau antreprenori să exploateze oportunitățile generate de emergența inteligenței artificiale sau de apariția ecosistemelor internaționale de transfer tehnologic între universități și economia reală. Altfel, România riscă să ajungă în ceea ce se numește „the middle income trap” – limitarea dezvoltării economice la un nivel inferior mediei lumii dezvoltate. Apartenența României la piața unică europeană poate reduce acest risc, dar numai până la un punct. Toate revoluțiile economice anterioare au avut drept câștigătoare statele care au avut populații pregătite pentru a opera în noile condiții tehnologice și în noile realități sociale.

Ca să terminăm pe o notă optimistă, în ultimii ani Italia a pregătit o serie de reforme pentru a reveni pe o traiectorie pozitivă pe plan economic, dar și social și demografic. Dacă ele vor reuși, ar putea să servească drept inspirație pentru România următorilor ani și a următoarelor decenii. La urma urmei, țările cu context similar sunt constrânse să producă soluții relativ similare pentru a le rezolva.

De reținut

  • România a cunoscut un ritm ridicat de creștere economică în ultimii 23 de ani, reducând considerabil decalajele existente față de partea vestică a continentului.
  • În același timp, rămâne una dintre țările UE cu cel mai mare nivel de inegalitate a veniturilor, o rată ridicată de părăsire timpurie a școlii și un nivel scăzut de investiții în capitalul uman.
  • Din multe puncte de vedere, România converge cu modelul de societate și economie tipic unor state din Europa sudică, având riscul de a suferi de pe urma unei crize de capital uman pe termen mediu și lung.
  • Alte state fost comuniste au o traiectorie care le face tot mai similare, din punct de vedere socio-economic, cu țările din NV continentului.
Referințe
1 Conform datelor finale Eurostat, aferente anului 2021
2 Conform INS, se ridica la 4270 de lei net în februarie 2023
3 Conform Eurostat
4 Vârsta medie la care tinerii pleacă din gospodăria părinților
5 Conform Eurostat
6 Conform Eurostat
7  De exemplu, Italia a obtinut un număr comparabil de granturi de cercetare cu state mult mai mici, precum Israel sau Elveția 
8  Vezi un articol contemporan în The Christian Science Monitor 
9  Conform ONS 
10 Există o discuție deschisă dacă România nu este, de fapt, deja o economie „high income”
Subiecte asemănătoare:
Articole » România: Italia estică?