Există un vag sentiment că democrația europeană nu este în cel mai bun moment al său. E ceva mai certă apariția unei crize a capacității decizionale și administrative, comune întregii Europe. Aceast a dus, de fapt, la o scădere a încrederii cetățenilor în instituțiile democratice. Guvernele nu mai par să îi asculte, nu mai par să le rezolve problemele. În multe privințe, scăderea capacității de „a face” este influențată de schimbările demografice ale ultimelor decenii. Prin efectul lor, fac tot mai dificilă păstrarea contractului social dintre stat și cetățeni. De exemplu, se pune problema capacității statului de a menține un sistem de pensii publice gândit pentru o populație mult mai tânără. Dar e departe de a fi singurul efect. Per total, am identificat patru piloni ai crizei de încredere în democrație care sunt influențați (mai ales indirect) de declinul demografic.
Criza încrederii este influențată de multiple tendințe economice sau sociale. De scăderea resimțită a calității serviciilor publice, de deficitele bugetare cronice, de nivelul deja ridicat al impozitelor și de îmbătrânirea accelerată a populației. O problemă deosebit de gravă este scumpirea locuințelor. În ciuda scăderii continue a raportului dintre numărul de locuitori și numărul de locuințe, prețurile acestora continuă să crească cu o viteză mai mare decât cea a veniturilor.
Ca să fie clar, nu vorbim doar de percepție, ci de o criză măsurabilă. Știm că tinerii se emancipează mai târziu, că timpii de așteptare din sistemul medical au crescut în mai multe țări și că majoritatea statelor din Europa au înregistrat un declin lent dar constant al calității școlarizării (dacă ne raportăm la testele PISA). În unele state, de exemplu Italia sau Germania, infrastructura cândva pusă la punct a început să dea semene de uzură avansată. Aproape jumătate din trenurile de lung parcurs ale Germaniei au întârzieri în anumite luni. În alte țări, de exemplu România, infrastructura este încă insuficientă pentru nevoile locuitorilor și economiei. Mai mult, o parte a infrastructurii pre-existente se degradează, chiar în timp ce se efectuează noi investiții. În România, acest aspect se vede la rețeaua feroviară, de exemplu. În majoritatea Europei, accesul la creșe este de asemenea inadecvat, cu liste de așteptare sau costuri ridicate, în ciuda scăderii numărului de nou-născuți. Pe scurt, un pilon-cheie al crizei este calitatea slabă a serviciilor publice și scăderea asociată a încrederii în instituțiile publice.
Figură 1 – Numărul celor care așteaptă mai bine de 18 săptămâni pentru tratament a explodat în Anglia în ultimii ani. Sursa: BBC.
Evident, există o soluție simplă pentru această problemă: să investim. Din nefericire, majoritatea statelor europene – inclusiv România – au deficite bugetare cronice. Cu alte cuvinte, nu ne permitem nici actualele servicii publice, cu problemele lor cu tot. Cel puțin nu cu actualul cocktail de cheltuieli. Unele state au reușit să reducă datoria acumulată în ultimii ani (profitând de dobânzile mici din deceniul trecut) dar altele mențin deficite curente prea ridicate pentru a reduce din plăcinta uriașă a datoriei publice totale. Franța, de exemplu, are o datorie publică de 109% din PIB, deficit anual de 5,5% în 2023 și o majoritate parlamentară care vrea să crească cheltuielile publice. România, care mult timp a ținut datoria publică totală la sub 40% din PIB, are acum datorii de peste 50% și un deficit cu mult peste ținta europeană de 3%. Fără mai mulți bani, criza calității serviciilor publice nu poate fi adresată pe deplin. Mai mult, există cheltuieli noi care vor crește inevitabil: cele legate de apărare sau cele necesare pentru adaptarea la schimbările climatice sunt două exemple bune în acest sens. Iar bani pentru aceste cheltuieli fie necesare fie dorite de populație nu există pe moment. Deficitele cronice sunt al doilea pilon al crizei, deoarece limitează capacitatea autorităților de a rezolva problemele cetățenilor fără a se expune riscului unei crize fiscale.
Figură 2 – Un efect al creșterii datoriei publice este creșterea cheltuielilor cu dobânzi. Acestea au trecut de 30 de miliarde de lei în ultimii ani. Sursă grafic: Curs de guvernare via date MF.
Dar rezolvarea crizei este agravată de al treilea pilon, regimul neprietenos de impozitare. Europa nu prea mai are bani, dar are deja taxe și impozite mari. Persoanele din clasa de mijloc plătesc impozite mai mari decât în alte regiuni ale globului. Mai mult, chiar și acolo unde impozitele nu sunt deosebit de mari (de exemplu, în România), adesea există o problemă de distribuție a taxării. Munca este impozitată mai mult decât câștigurile de capital. În același timp, Statele Unite au deschis un avantaj major în privința salarizării unor locuri de muncă comparabile. Capacitatea Europei de a atrage sau reține talent ar fi serios afectată dacă SUA și-ar reforma vreodată sistemul de imigrație pentru a permite accesul facil al persoanelor înalt calificate. În aceste condiții, există șanse minime ca Europa să poată mări impozitele fără a își afecta economia. Economie care deja este în regim de avarie în multe state.
Figură 3 – Membrele europene ale OCDE au toate o pondere a taxelor în PIB peste media organizației.
Al patrulea pilon este sistemul de pensii nereformat și relația acestuia o populație activă tot mai mică. Pe fondul unor servicii sociale deja suprasolicitate și a unor deficite cronice, vârsta medie a populației crește în aproape toată Europa. Marea majoritate a statelor europene plătesc cele mai multe pensii din bugete de asigurări sociale aflate de multe ori în deficit. În realitate, acestea ajung de mule ori alimentate din bugetul general. Cum pensionarii au o pondere crescută în rândul votanților, șansele unor reforme rapide sau dure ale sistemului de pensii sunt minime. Unele state au preferat chiar să accelereze în fața zidului – cum e cazul Spaniei. Alte țări au optat pentru imigrație, dar Europa nu reușește să atragă cei mai bine calificați imigranți ai lumii. De altfel, imigranții din afara UE tind să aibă rate mai mici de angajare decât populația „nativă”. Deși se crede că adoptarea tehnologiilor noi va revoluționa munca, productivitatea per angajat a muncii nu a cunoscut vreo accelerare notabilă în ultimii ani. Toate aceste realități au dus la o stagnare relativă a multor economii europene, cheltuielile cu pensiile contribuind la limitarea banilor disponibili pentru investiții. România a fost o excepție, dar și aici nota de plată a pensionării „decrețeilor” se apropie. Mai mult, ultimele cifre privind creșterea economică arată nori negri, în ciuda impactului PNRR și al creditării externe.
Tuturor acestora li se suprapune o altă criză, despre care vom vorbi mai larg într-un articol separat: cea a locuințelor. Aceasta nu e direct legată de criza demografică, dar aceasta din urmă îi dă o tentă originală: creșteri explozive în polii atractivi, chiar dacă zeci și sute de sate și orașe regionale se depopulează.
„Măcar locuințele vor fi mai ieftine” este un comentariu de social media comun în articolele privind declinul natalității. În realitate, acest lucru nu se întâmplă. Depopularea și îmbătrânirea populației lovește mai întâi zonele rurale, periferice și orașele mici sau izolate. Pe măsură ce populația acestora scade și pe măsură ce activitatea economică intră în declin, tinerii de acolo își fac loc spre marile orașe. Tot spre marile orașe se îndreaptă o mare parte a imigrației externe. Acest lucru contribuie la „ascunderea” crizei demografice. Decidenții politici și centrele din care emite mass media sunt în orașe mari, încă neafectate.
Pe plan economic și social, migrația spre marile orașe ar trebui să aibă multe beneficii: cei mutați în marile zone metropolitane vor fi mai productivi și vor avea acces la o educație mai bună pentru copiii lor. Dar insuficienta ofertă de locuințe a dus la apariția de clivaje uriașe între prețurile locuințelor din zonele aflate în declin accelerat (uneori date cu scheme de „casă la un euro”) și cele din marile zone metropolitane.
Mai mult, creșterea rapidă a prețurilor locuințelor în marile zone metropolitane are o mulțime de efecte nocive pe plan social și economic. Pe de o parte, limitează capacitatea tinerilor talentați de a se muta în orașele în care competențele lor pot genera un maxim de valoare adăugată. Pe de altă parte, o creștere susținută și continuă a prețurilor locuințelor va genera o scădere și mai pronunțată a natalității, alimentând cei patru piloni ai crizei de încredere în democrație pe care i-am listat mai sus.
Demografia este nu doar un pilon ci și o cauză primară a unei inevitabile crize a democrației dintr-un motiv simplu: face tot mai dificilă abordarea problemelor populației într-un mod satisfăcător. Contribuie la creșterea nevoii de ajutor social și simultan încetinește economia. Leagă destinul celor aleși de un electorat îmbătrânit fix în momentul în care condiția tinerilor ar trebui adresată pentru a reporni economiile europene. Toate aceste evoluții vor oferi o portiță de critică și delegitimare a regimurilor democratice europene. Nu de alta, dar „nu se poate” nu este niciodată o opțiune populară cu alegătorii.
Ce este de făcut?
Din nefericire, soluțiile nu sunt simple și mai ales necesită voința de a te face nepopular în rândul alegătorilor. O urgență pentru întreaga Europă e limitarea cheltuielilor cu pensiile până la un nivel care permite eliberarea de fonduri pentru investiții în serviciile publice – inclusiv sănătate pentru o populație tot mai bătrână. Totodată, e necesară o facilitare a accesului la locuințe pentru tineri. Aceasta se poate face fie prin redirecționarea cererii spre zone periferice, fie prin intensificarea construcției de locuințe din marile zone metropolitane, fie prin programe de locuințe sociale. Nici una din aceste măsuri nu este însă simplă, dificultățile mergând de la costuri la nevoia de proximitate a cumpărătorilor. O altă potențială soluție pentru creșterea veniturilor publice și lansarea de noi investiții o reprezintă creșterea productivității muncii. Aceasta este dependentă de noi politici de migrație (mai selective) și de o ameliorare a rezultatelor tot mai slabe din educație. Din nou, nu vorbim de măsuri simple: în zona educației nici nu există un consens privind cauzele declinului.
Referințe 1. dw.com 2. eurofound.europa.eu 3. think.ing.com
