Cuvântul „declin” sună greu și apăsător. Are un sens în general negativ și face trimitere la scădere, contracție, dispariție. Expresia „managed decline”, care nu e nouă, pornește de la ideea că declinul în anumite zone – fie geografie, fie sectoare de activitate – este inevitabil. Anumite mișcări, precum cea de „degrowth” sau descreștere, chiar consideră util acest declin organizat, ca parte a unui efort de a micșora economia pentru a salva mediul. Aceste idelogii pun sub semnul întrebării ideea de creștere continuă și propun un model economic în care reducerea consumului, a emisiilor și a utilizării resurselor este un scop deliberat.
Dar dacă aceste mișcări rămân relativ marginale, declinul cauzat de schimbări sociale sau contextuale este cât se poate de comun. În special în societățile dezvoltate, care au trecut de fazele de industrializare rapidă și de urbanizare accelerată, apar semne ale unei stagnări sau chiar contracții în diverse sectoare – de la agricultură și industrie grea, la administrații locale sau comunități rurale. Declinul nu este doar o variabilă statistică, ci o realitate trăită: scăderea numărului de copii în școli, închiderea magazinelor din sate, dispariția unor meserii, reducerea transportului public sunt o parte a simptomelor.
Gestionarea acestui declin nu este un proces pasiv, ci unul ce presupune alegeri: cum redistribui resursele? Ce abandonezi și ce salvezi? Ce păstrezi simbolic, de dragul comunității și ce sacrifici pentru eficiență? Din nefericire, aceste decizii sunt adesea influențate de interese politice locale complexe. În cazuri punctuale, se ajunge ca aceste interese să primeze până la nivelul la care banii publici ajung să finanțeze diverși „elefanți albi” în regiuni care nu au nevoie de ei.
Declinul ca funcție a demografiei
La Rethink am tot discutat despre diverse fațete ale declinului, dar cel mai des vorbeam despre cel demografic. Scăderea și îmbătrânirea populației sunt deja prevalente în Europa și în Asia de Est, dar par să devină un trend dominant în aproape toată lumea (cu excepția Africii, Asiei Centrale și a unor state precum Israel, Irak sau Pakistan). După cum am văzut în analize anterioare, scăderea populației antrenează o concentrare a acesteia într-un număr redus de poli de dezvoltare economică și contribuie la creșterea dezechilibrelor regionale.
În România, acest fenomen este deja prezent în mai multe județe. Astfel, în Olt, Brăila, Tulcea, Mehedinți, Teleorman, Hunedoara și Caraș-Severin, populația a scăzut cu mai mult de 25% între 1992 și 2021. Trendul descendent va continua cel mai probabil, fiind alimentat de o populație deja îmbătrânită.
În aceste județe, vor trebui luate decizii privind restructurarea serviciilor publice, a rețelei de șosele și căi ferate și poate chiar de abandonare organizată a anumitor localități. Punctual, administrația de calitate și investițiile locale pot inversa trenduri locale negative, dar acest lucru rămâne rar. De exemplu, deși județul Hunedoara e bine conectat la rețeaua de autostrăzi și la Coridorul IV feroviar, declinul populației a continuat în ultimii ani. De altfel, și țări precum Spania au experiențe similare: nordul Castiliei, în ciuda investițiilor uriașe în infrastructură, nu a beneficiat de o revigorare sustenabilă. În contextul declinului demografic, infrastructura nu poate compensa pierderea de capital uman.
În contrast, ar trebui reprioritizate investițiile în folosul județelor relativ reziliente demografic. Acest lucru ar facilita dezvoltarea economiei în zonele în care există suficient capital uman, pentru a genera o cerere și ofertă locală de servicii și bunuri, dar și premise pentru dezvoltarea ulterioară. Un exemplu bun de investiție utilă ar fi crearea unui coridor est-vest de transport în partea nordică a țării. Sau concentrarea construcției de locuințe spațioase în jurul marilor centre universitare.
Costurile politice
Deși soluțiile la declinul demografic regional par relativ intuitive, aplicarea lor se izbește de calcule politice și de costuri sociale. Localnicii se opun, în alte țări apărând mișcări politice dedicate fix prevenirii oricărei reduceri a ofertei de servicii publice și private. În zona izolată din sudul Aragonului (în Spania), viața politică a fost recent bulversată de apariția „Teruel existe!” – un partid dedicat fix combaterii oricărei tentative a statului de a se „retrage” din provincie.
Aici apare o luptă politică. Pentru autorități, deciziile ar trebui să fie simple – adaptarea serviciului public la noua realitate demografică. Cu alte cuvinte, închideri, concedieri și comasări. Uneori ele sunt împinse de rațiuni financiare (costul per beneficiar devine foarte mare, iar finanțarea vine din exteriorul regiunii), alteori chiar din lipsă de resurse umane: prea puțini medici sau cadre didactice doresc să se stabilească în zone rurale, sărace sau lipsite de oportunități. Practic, avem fie adaptare prin decizie fie downsizing natural.
Dar, pe plan local, adesea apare o contra-mișcare de rezistență. De exemplu, atunci când populația de studenți a României a scăzut cu 50% după anul 2008, doar câteva universități publice (de ex. Eftimie Murgu din Reșița și Universitatea de Nord din Baia Mare) au fost comasate cu alte instituții. În multe alte cazuri, lobby-ul politic local a dus la păstrarea unei rețele de instituții relativ intacte, chiar dacă gradul de utilizare a serviciilor acestora s-a redus semnificativ.
De altfel, și în alte state eforturile de raționalizare a sistemelor publice tind să eșueze din cauza opoziției diverselor interese politice locale. În Germania, planurile de închidere a spitalelor mici din zonele rurale se lovește de opoziție publică masivă, în ciuda dovezilor privind siguranța și eficiența centrelor medicale consolidate. Similar, închiderea de școli subutilizate, comasarea de comune și alte activități de adaptare a realităților administrative la noi contexte demografice tind să eșueze în mai multe state europene. Rețeta e aceeași: decizia grea este urmată de scrisori, proteste, presiuni ale unor deputați locali. Uneori, protestele sunt întemeiate – un spital prea distant poate scădea șansa de a supraviețui unui infarct, de exemplu. Dar la nivel sistemic, neadaptarea serviciilor publice duce la o calitate mai scăzută pentru majoritatea beneficiarilor.
Poate forma cea mai gravă de neadaptare la declinul real al multor comunități este infrastructurita. Ideea că un declin natural se poate corecta prin investiții în infrastructură. De multe ori, aceste idei duc la apariția de „elefanți albi” – proiecte costisitoare și neviabile economic. După decenii lungi în care populația și economia au crescut, e greu să acceptăm că o investiție nouă sau construcție poate fi, cumva, rea. De exemplu, o afirmație precum „nu se justifică autostrăzi în fiecare județ” ar genera multe critici în spațiul public din România. Pentru că instinctele politice și sociale s-au format într-o altă epocă, una radical diferită, în care o filarmonică poate fi un „elefant alb”, dar o șosea sau un aeroport, nu.
Elefanți albi
Elefanții albi sunt adesea asociați cu Europa sudică, Spania fiind adesea menționată pentru multiplele exemple construite în ultimele decenii, adesea din fonduri europene. Țara deține o mulțime de autostrăzi care nu vor recupera costul construcției, căi ferate de mare viteză sub-utilizate sau aeroporturi fără zboruri. De exemplu, un aeroport uriaș construit lângă Ciudad Real este astăzi abandonat. Orașul Huesca, cu doar 54.000 de locuitori, a beneficiat de construcția unei căi ferate dedicate, de mare viteză. În 2017, era folosită de doar 110 pasageri zilnic, existând practic 0 șanse ca investiția să poată fi recuperată. Elefanții albi ai Spaniei sunt influențați de inerția politică, liderii naționali și regionali văzând mereu investiția în infrastructură (adesea în dauna celei în capital uman) ca importantă. Goana după prestigiu este de multe ori un generator important de elefanți albi. Un bun exemplu este stadionul olimpic din Atena, folosit pentru Jocurile Olimpice din 2004, iar ulterior abandonat.
Aeroportul din Tulcea este un exemplu bun de elefant alb românesc.
Elefanții albi tind să apară atunci când realitățile nu s-au mai aliniat cu narațiunea de dezvoltare a statului sau a unei regiuni, iar aceasta din urmă a continuat să primeze.
Exemple există și în România. Recent s-a vorbit despre aeroportul din Tulcea – un aeroport modernizat, care deservește un județ cu sub 200.000 de locuitori. De fapt, numărul total de aeroporturi din România este mai mare decât cel din Polonia, la un trafic total de peste două ori mai mic și la un teritoriu mai compact. Alte exemple sunt date de infrastructura sportivă: orașe cu nevoi stringente de infrastructură de bază tind să investească în stadioane și săli polivalente supradimensionate. În contrast, preferința pentru proiecte noi în dauna mentenanței pentru infrastructura existentă duce la degradarea unor investiții din trecut. Iar aici un bun exemplu este rețeaua de căi ferate.
În România, existența de fonduri de dezvoltare europene și naționale riscă să perpetueze această tendință: în lipsa unei strategii naționale clare de prioritizare a regiunilor viabile, se adoptă o abordare „echitabilă” pe hârtie, dar ineficientă în realitate. Astfel, se continuă investițiile în zone unde declinul demografic face imposibilă amortizarea acestora – școli fără copii, dispensare fără medici, șosele cu prea puțin trafic, gări noi deservite de șine învechite.
Investițiile din bani publici vin la pachet cu o mulțime de costuri care nu sunt evidente atunci când se taie panglica. Sunt adesea plătite din împrumuturi, lăsând o povară de dobânzi generațiilor următoare. Nu vin la pachet cu fonduri de mentenanță, ceea ce le dă de multe ori o viață relativ scurtă. Din nefericire, o parte a acestor costuri devin evidente doar după finalizarea proiectelor.
AI și managementul declinului pe piața muncii
Am vorbit de infrastructură și de elefanți albi, dar poate cea mai importantă provocare în managementul declinului este gestiunea pieței muncii. În aproape toată Europa – inclusiv în România – numărul celor care se pensionează este mai mare decât al celor care ajung la vârstă activă. Din acest motiv, majoritatea guvernelor și companiilor caută soluții de compensare – fie prin încurajarea imigrației, a recalificării, prin creșterea vârstei de pensionare sau prin creșterea productivității muncitorilor rămași.
Tehnic, pe măsură ce tehnologiile AI promit o creștere a productivității, ele pot compensa scăderea mărimii populației de vârstă activă, minimizând presiunea de a mări vârsta de pensionare până la nivele nerezonabile. Dar acest scenariu presupune o capacitate de adaptare rapidă și o regândire a rolului omului în economie. Cei care vor rămâne activi vor trebui să devină „manageri ai tehnologiei”, mai degrabă decât „executanți” ai unei sarcini repetitive.
Dar problema principală este dificultatea coordonării pieței muncii la nivel macro într-o economie liberă. Accesul la informații privind oportunități, nevoi de recalificare, dar și matchingul între indivizi și cele mai bune opțiuni de angajare este încă fragmentat. Aici poate interveni statul – nu ca angajator, ci ca furnizor de infrastructură informațională și de sprijin pentru mobilitate economică. De asemenea, universitățile și școlile profesionale ar trebui să adopte o logică mai flexibilă și mai integrată într-o piață a muncii foarte dinamică.
Concluzii
Declinul nu este doar un diagnostic statistic, ci o realitate cu consecințe sociale, economice și politice profunde. Un stat responsabil nu poate lupta împotriva lui prin negare sau prin iluzii de dezvoltare universală, ci trebuie să accepte că unele regiuni vor avea populații și economii mai mici, iar altele vor crește. „Managed decline” nu înseamnă resemnare, ci curajul de a planifica cu luciditate o tranziție decentă pentru toți cetățenii, chiar și acolo unde viitorul economic este limitat.
Alegerile de azi – în materie de planificare teritorială, educație, infrastructură, forță de muncă – vor influența capacitatea societății românești de a gestiona echitabil această tranziție. Nu putem compensa declinul cu narative optimiste, dar putem preveni ca el să devină o sursă de injustiție și resentiment. Asta înseamnă, până la urmă, o guvernanță solidă într-o epocă plină de provocări.
Pe termen scurt, putem să începem prin a evita investițiile în elefanți albi și proiectele gândite exclusiv pe criterii politice. Astfel de proiecte nu reprezintă doar bani irosiți, ci și oportunități pierdute.
