2025 și 2026 par, pentru Europa, momente de cotitură. Pe fondul unei izolări crescute și a unei relative marginalizări în dialogul global – purtat acum în limbajul puterii – se discută despre redinamizare economică, înarmare și autonomie strategică. Din nefericire, capacitatea Europei de a fi autonomă este în mod sever limitată de marasmul demografic care nu a fost adresat corespunzător și care, oricum, nu are soluții facile.
Tot în 2025, spațiul public european a început totuși să observe elefantul demografic din camera finanțelor publice: pensiile pay-as-you-go plătite de contribuabilii actuali pentru generațiile trecute (mult mai numeroase). Pe fondul protecțiilor legale de care beneficiază sistemele de pensii în raport cu alte cheltuieli publice, în anumite state acestea au ajuns să rivalizeze sau chiar să depășească salariile nete ale populației active. Ponderea pensionarilor va crește, cel mai probabil, în deceniile următoare. În acest context, ambițiile geopolitice ale Europei riscă să ajungă în conflict direct cu un stat social tot mai greu de susținut și (mai ales în țări precum Spania) prea puternic orientat spre populația vârstnică.
Figură 1 Variația interanuală a nașterilor în spațiul european. Sursa: cont X BirthGauge, centralizând date ale INS-urilor naționale. Incluse doar state cu date pentru 9+ luni.
Criza demografică nu e nouă. Nici versiunea sa critică din ultimii ani. Europa încheiase deja 2024 cu un record negativ în privința numărului nașterilor. În mod crucial, blocul celor 27 de state ale Uniunii Europene înregistra mai puțini nou-născuți decât Statele Unite ale Americii, aspect care va crește șansa unui sorpasso demografic american. În 2025, decalajul dintre SUA și UE27 se va mări cel mai probabil, cifrele preliminare indicând o relativă stabilitate a numărului nașterilor peste ocean.
Odată cu îmbătrânirea populației, observăm o creștere a numărului deceselor pe întreg continentul. În 2024, numărul acestora îl depășise pe cel al nașterilor cu peste 1.000.000. Diferența a fost, totuși, compensată de o imigrație netă de peste 2 milioane de persoane. Pe termen lung, însă, scăderea naturală a populației va crește în cifre absolute iar menținerea unei imigrații nete ridicate se confruntă cu problema costurilor politice dar și a dificultăților de menținere a selectivității. Europa are deja un trackrecord foarte slab în privința integrării, în multe țări existând mari comunități de persoane de origine imigrantă care au rate scăzute de angajare, un nivel ridicat de dependență de ajutoarele sociale și copii cu rezultate școlare slabe.
Uniunea Europeană nu este nici pe departe singura regiune care se confruntă cu un declin demografic accelerat. Rusia, de exemplu, va înregistra în 2025 al 6-lea an în care scăderea naturală a populației va fi mai mare de 500.000 de persoane. China a avut doar 8 milioane de nașteri în 2025, de peste 2 ori mai puțini copii decât vecinii din India. Mai mult, populația a scăzut cu peste 3 milioane de persoane.
Situația la nivelul de țări
Când se vor publica datele finale pentru 2025, numărul nașterilor va fi crescut cel mai probabil într-un număr mic de state europene, între ele Moldova, Kosovo, Portugalia, Danemarca, Finlanda și Norvegia. Alte câteva țări au înregistrat creșteri moderate ale numărului de nou născuți, dintre cele mai mari (10 mil+ locuitori) doar Spania, Olanda și Belgia având o evoluție pozitivă.
Mai multe țări europene înregistrează acum de 2 ori mai multe decese decât nașteri, în mod notabil statele baltice Letonia și Lituania. Rusia se îndreaptă spre cel mai mic număr de nașteri de după secolul XVIII. Polonia, adesea dată ca exemplu de țară „cu mare viitor” în publicațiile economice sau de altă natură, a înregistrat un veritabil colaps al numărului nașterilor față de anii 80. În doar 40 de ani, acesta a scăzut cu circa 2/3. Polonia îmbătrânește astăzi într-un ritm mai rapid decât au făcut-o vreodată Japonia sau Italia, pioniere ale fenomenului.
Similar, Ucraina are acum un număr de nașteri comparabil cu cel din România, pe fondul războiului. În 1990, Ucraina avea o populație de 2,3 ori mai mare, această convergență reflectând una din cele mai rapide scăderi ale populației de oriunde în lume. Mai mult, trendul era profund negativ chiar înainte de începerea războiului, în ciuda situației relativ stabile din regiunile vestice ale statului. Nici optimismul unui „baby boom” postbelic nu pare neapărat fundamentat. În fosta Iugoslavie, de exemplu, acesta a lipsit. La fel cum a lipsit în Cipru, în anii 70. Nu există vreo garanție că tradiționalul baby boom postbelic mai e o emanație previzibilă a culturii europene contemporane.
Un trend relevant pentru regiunea noastră este scăderea mult mai rapidă a populației de copii în Europa Centrală și de Est decât în restul Europei. De exemplu, Polonia, România sau Ucraina s-au apropiat mult de numărul anual de nașteri din Olanda, țară cu mult mai puțini copii în anii 70 sau 80. Ponderea nașterilor din România și Polonia (cele mai mari state CEE) în totalul actualei Uniuni Europene a scăzut de la 18,2% (1990) la 13,6% (2010) și 11,1% (în 2024).
Figură 2 Număr nașteri în ultimii 50 de ani (pentru 2025, prognoza e bazată pe datele preliminarii ale lunilor raportate, pentru Ucraina datele includ teritoriul curent). Surse: CBS Olanda, Eurostat, INS, GUS
Statele europene care au reușit să tempereze ritmul scăderii natalității au făcut-o cel mai des grație imigrației foarte ridicate. În multe țări, peste 1/3 din numărul total al nașterilor se datorează mamelor născute la rândul lor în alte state. Acest lucru a început să genereze schimbări rapide ale compoziției populațiilor în o mare parte a Europei de Vest. De exemplu, în Anglia, sub 55% din nașteri sunt înregistrate ca „albi britanici”, grup etnic care reprezenta circa 95% din populația țării în urmă cu doar 50 de ani. Aceste cifre au ajuns să fie utilizate în spațiul public pentru a critica centrul politic, discursul fiind astăzi comun în zona de dreapta, extremă dreaptă dar nu numai. O serie de țări nordice au început să discute tot mai deschis de problema contribuției imigranților la economie, foarte redusă în cazul persoanelor originare din Orientul Mijlociu sau Africa. Totodată, testele PISA arată imaginea slabei integrări școlare a copiilor imigranților la fiecare 3 ani, stârnind polemici și discuții dar arareori măsuri cu impact real. Acest portret e cu atât mai problematic cu cât copiii imigranților din alte state (mai ales anglofone, dar și din Golful Persic sau Singapore) reușesc să aibă rezultate școlare remarcabile, adesea superioare copiilor „nativi”.
Care sunt implicațiile pentru Europa?
Continuarea și agravarea crizei demografice va limita drastic vitalitatea economiei europene și sustenabilitatea statului social. Totodată, va împiedica țările europene să aloce resurse spre provocări neașteptate, precum eforturi de reînarmare, sprijinirea unor campioni industriali locali sau măsuri stimulative cu ocazia diverselor crize. Pur și simplu nu va exista spațiu de manevră fiscal.
Din nefericire, politicienii de pe bine-numitul „bătrân continent” au renunțat în mare parte la a „ataca” problema, din cauza aritmeticii electorale problematice. Pe măsură ce populațiile europene îmbătrânesc, votul „gri” devine tot mai puternic, iar plata pensiilor și a cheltuielilor de sănătate ține părți tot mai mari ale bugetului blocat. Unele țări, precum Spania, au optat pentru mai multă imigrație pentru a asigura creșterea numărului de contribuții în sistemul de asigurări sociale. Altele, precum Olanda, au introdus sisteme moderne de pensii care nu sunt complet dependente de contribuțiile curente. Dar foarte puține state europene au reușit să atace cu succes principalele două soluții demografice ale crizei: creșterea numărului nașterilor și integrarea (sau selectarea?) mai bună a imigranților. Ba dimpotrivă, natalitatea continuă să scadă iar imigrația este doar cu puțin mai selectivă decât în urmă cu un deceniu.
Depopularea amenință viabilitatea unor servicii publice sau chiar țări
Criza este încă una structural-economică în cea mai mare parte a Europei, dar anumite state sunt amenințate deja cu pierderea viabilității. În 2025 am vorbit de cazul Letoniei, țară care se confruntă simultan cu scăderea numărului de locuitori, concentrarea populației rămase într-un singur oraș major și cu fragilitatea majorității letone. De-a lungul anului 2025, situația demografică a Letoniei s-a înrăutățit și mai mult, iar multe districte au deja mai puțin de 10 locuitori/km2.
O amenințare gravă (și mai urgentă) este nu neapărat cea la adresa viabilității statelor ca entități politice suverane, ci a infrastructurii de servicii publice, transport, etc. Pe măsură ce tot mai multe regiuni se depopulează, investițiile anterioare în drumuri, căi ferate, spitale și școli vor deveni găuri negre pentru bugetele publice. Costurile cu mentenanța și personalul vor necesita sprijin de la bugetele centrale, sprijin care va concura cu tot mai multe urgențe și arii prioritare.
Tehnologia ca soluție salvatoare?
Există posibilitatea apariției unor factori care să amelioreze impactul declinului demografic, de exemplu augmentarea productivității cu ajutorul inteligenței artificiale și a altor tehnologii. Sau creșterea speranței de viață sănătoasă. Dar și aici există numeroase obstacole atunci când vine vorba de implementare. Nu există o abordare coerentă de taxare a „muncii” inteligenței artificiale, aspect problematic în condițiile în care multe sisteme europene de pensii sunt legate fix de contribuțiile angajaților. Iar creșterea speranței de viață ar trebui însoțită de adaptarea rapidă a vârstei și normelor de pensionare.
Mai mult, tranzițiile economice și tehnologice necesită atât coordonare cât și eforturi de limitare a impactului social. În condițiile în care veniturile multor europeni stagnează de ani de zile, costul politic al unor noi scăderi ale calității vieții s-ar putea să fie extreme.
De ce provocările demografice ar trebui să fie centrale politicilor publice europene?
La Rethink ne este clar că marile strategii ale Europei nu vor reuși să prindă contur atât timp cât continentul îmbătrânește și se depopulează cu viteză. Deși foarte puține persoane interiorizează acest lucru, populația scade în progresie geometrică. În momentul în care scăderea naturală a populației începe, aceasta este rapidă în societățile cu fertilitate scăzută. Japonia este exemplul clasic în care problema depopulării a fost ignorată atât timp cât inerția demografică a menținut o traiectorie stabilă. Dar, la doar 20 de ani de la prima scădere naturală a populației, aceasta ajunsese să se reducă cu 1.000.000 de persoane pe an.
Astăzi, țări precum Italia sunt într-o poziție similară cu Japonia, cu o ușoară „mască” dată de migrație. Țări precum Polonia sunt pe cale să înregistreze un colaps chiar mai abrupt, în absența unei deus ex machina salvatoare.
Ca și în cazul crizei climatice, dificultatea (sau imposibilitatea?) soluțiilor duc la epuizarea publicului și la redirecționarea agendei publice spre alte zone. Din nefericire, criza demografică nu va dispărea doar din cauză că nu este prezentă în atenția partidelor politice. Iar costurile politice indirecte (date mai ales de deficite, lipsa banilor, austeritate) nu vor permite clasei politice să fugă de consecințe.
Cum ar putea fi abordată criza demografică?
Toate măsurile de adresare a crizei demografice au eșuat, cazurile de succes punctual (Georgia, Mongolia și alte câteva state) fiind mai degrabă temporare. În Europa, subiectul este și unul intens politizat: ideea de măsuri pro-nataliste explicite râcâie stânga în timp ce soluțiile centrate pe migrație sunt tot mai criticate de o parte din dreapta politică.
Pe de altă parte, resursele direcționate spre combaterea crizei demografice au fost adesea modeste, în aproape toate țările europene ajutoarele destinate familiilor fiind o fracțiune din cele orientate spre plata pensiilor. Chiar și în state cu scheme de ajutor generoase pentru familii, acestea primesc mult mai puțini bani decât pensionarii. De fapt, întreaga arhitectură a sistemelor sociale este anacronică, nefiind gândită pentru o epocă în care familiile au un rol important în continuitatea economică și în sustenabilitatea statelor. În contrast, sistemele de pensii pay-as-you-go sunt gândite pentru altă epocă istorică. Una cu mulți copii dar foarte puține persoane care „prindeau” pensionarea legală.
Figură 3 Cheltuieli sociale distribuite pe vârste. Sursă: Euclid Media cu traducere Francois Valentin (cont X)
O primă măsură urgentă, necesară, ar fi recunoașterea crizei demografice ca amenințare fundamentală pentru Europa și prioritizarea sa în politica publică. Orice strategie, plan de dezvoltare sau viziune națională ar trebui să țină cont în mod realist de situația demografică, de datele care îi descriu cauzele sau măsoară eficiența măsurilor deja încercate. Vrem să facem locuințele mai eficiente energetic? Nu dacă vine cu noi costuri pentru primii cumpărători.
În al doilea rând, este nevoie de o regândire profundă a contractului social între generații. Investițiile în familii și copii trebuie să devină o prioritate bugetară comparabilă cu cheltuielile pentru pensii. Trebuie să se recunoască public (și comunicat explicit europenilor) că fără o bază demografică stabilă, întregul sistem de protecție socială devine nesustenabil. Pensiile de stat anticipate, speciale sau la cuantumuri cu mult peste salariul mediu trebuie eliminate. Pentru familii, nu sunt suficiente doar alocații mai generoase, fiind necesare și politici integrate care abordează costurile reale ale creșterii copiilor: locuințe accesibile, îngrijire la prețuri rezonabile, flexibilitate în muncă și eliminarea penalizărilor profesionale pentru părinți (aceasta sunt în general ilegale, dar există în continuare de facto).
În al treilea rând, dialogul public despre demografie trebuie depolitizat și ancorat în realitate. Atâta timp cât dezbaterea rămâne blocată între tabere ideologice, soluțiile pragmatice vor fi imposibile. Societățile europene trebuie să accepte că nici măsurile pro-nataliste singure, nici migrația singură nu vor rezolva criza, ci doar o combinație echilibrată, adaptată contextului fiecărei țări, poate atenua impactul.
În al patrulea rând, abordarea crizei demografice trebuie să fie descătușată de constrângerile instituționale și de cutumele politicii publice tradiționale. Trebuie alocate fonduri direct spre combaterea problemei. De exemplu, ar fi absurd ca țări în care situația demografică este critică (precum Letonia) să nu poată beneficia de fonduri europene dedicate pentru a combate scăderea populației dar să le poată accesa pentru a construi infrastructură neeconomică fix din cauza lipsei de utilizatori.
Nu în ultimul rând, trebuie să existe un dialog societal mai amplu privind forțele culturale mai largi care alimentează criza demografică. Există din ce în ce mai multe dovezi că scăderea mondială a ratelor fertilității observată în ultimul deceniu este alimentată și de creșterea ponderii persoanelor singure în populație. Aceasta, la rândul său, pare să fie în mare măsură un produs secundar al unei noi culturi globale modelate de rețelele sociale.
Criza demografică nu este o fatalitate care trebuie acceptată pasiv, dar nici un trend pe care îl putem combate cu soluții simple. Este rezultatul unor transformări structurale profunde în modul în care trăim, muncim și ne organizăm societățile. Răspunsul trebuie să fie pe măsură: ambițios, realist și susținut în timp. Fără o astfel de abordare, Europa riscă să devină un continent din ce în ce mai îmbătrânit, mai puțin dinamic și mai puțin capabil să își susțină propriul model social. Și, pentru a vorbi de „subiectul zilei”, unul tot mai puțin capabil să mențină o agendă geopolitică ambițioasă.
