Pe 27 februarie, în preziua războiului din Golf, randamentul la împrumuturi de 10 ani, pe piața secundară de obligațiuni, era estimat la 6,3% pentru România. În aceeași zi, randamentul aferent Ungariei era de 6,47% (+0,17%). Pe 20 aprilie, randamentul pentru România era de 7,17% iar pentru Ungaria de 6,15% (-1,02%). Piața secundară de obligațiuni influențează costul de creditare al statelor, iar poziția României este vulnerabilizată de actuala criză economică.
Cum s-a ajuns aici?
România a ajuns să se împrumute pentru o parte tot mai mare a cheltuielilor curente. În 2024, deficitul bugetar a depășit 9% din PIB – cel mai mare din Uniunea Europeană și egal cu nivelul înregistrat în 2020, în plină criză COVID. Nu e o cifră abstractă: înseamnă că statul cheltuie cu mult mai mult decât strânge, iar diferența o plătim noi prin dobânzi, taxe și servicii publice erodate.
În fiecare an, România se împrumută cu zeci de miliarde de lei și plătește dobânzi tot mai mari pentru datoria acumulată. Dobânzile nu sunt fixe. Ele depind de încrederea pe care investitorii internaționali o au în stabilitatea politică și fiscală a țării.
Criza politică actuală erodează direct această încredere. O variație de un singur punct procentual la rata dobânzii adaugă României cheltuieli anuale suplimentare de 240 de milioane de euro, numai pentru dobânzi. Bani care nu mai ajung la spitale, școli sau în mentenanța infrastructurii-cheie.
Acești bani vor trebui scoși anual din bugetele viitoare sau acoperiți prin noi împrumuturi, care generează noi dobânzi. Datoria publică a României a crescut de la 48,9% din PIB în 2023 la 54,8% din PIB în 2024 și a depășit astăzi 60% din PIB.
Subiectul companiilor de stat
Listarea la bursă a unei serii de companii de stat și reformarea sau chiar închiderea celor neprofitabile este una dintre mizele majore ale crizei actuale. Aceste companii servesc, în paralel, două funcții complet diferite: una oficială – prestarea de servicii publice sau economice – și una complementară, de care nu se vorbește în discursul oficial: asigurarea de locuri de muncă pentru rețele de membri și apropiați ai unor partide politice.
Mecanismul e simplu și consacrat: partidele plasează oameni de încredere în consiliile de administrație ale companiilor de stat. Prin aceste poziții, apropiații politici obțin venituri consistente. Mai mult, controlul asupra consiliilor de administrație înseamnă control asupra deciziilor strategice, numirilor în management și contractelor atribuite.
Rezultatul? Managementul devine un premiu politic, nu o funcție de competență. O parte a companiilor de stat care nu au monopol natural înregistrează pierderi cronice în sectoare unde concurenții privați sunt profitabili.
Câteva cifre concrete:
- Guvernul a recunoscut în aprilie 2026 existența unor pierderi cumulate de aproximativ 14 miliarde de lei în companiile de stat, în ultimii ani.
- Un proiect-pilot pe 22 de companii din energie, transporturi și industrie a arătat că acestea au acumulat, într-un singur an, datorii bugetare de peste 4 miliarde de lei și pierderi de peste 1 miliard de lei.
- CFR Marfă nu a mai înregistrat profit de ani de zile, pierzând totodată cotă de piață. TAROM a traversat peste un deceniu de pierderi. Metrorex funcționează exclusiv pe subvenții publice masive în ciuda exploziei prețului biletelor.
- Petrotrans este în faliment din 2007 și totuși continuă să genereze costuri pentru bugetul public.
Modelul nu este exclusiv românesc, fiind prezent și în alte state CEE. În Ungaria, donarea de pachete acționariale din companii profitabile de stat a fost utilizată explicit pentru a finanța mișcări ideologice apropiate de putere.
Multe companii de stat nu există pentru a furniza servicii publice. Există pentru a oferi venituri celor numiți politic care le gestionează. Pierderile sunt pasate populației. Iar sloganul ‘nu ne vindem țara’ este adesea scutul retoric al acestui sistem.
Alte zone de risipă bugetară
Dincolo de companiile de stat, nevoia de a placa administrațiile locale a dus la o erodare treptată a eficienței investițiilor publice. În unele cazuri, vorbim de bani publici direcționați prin contracte preferențiale spre firme afiliate politic, cu beneficiu public minim sau nul.
Nici multe din investițiile executate cu bună credință nu generează creștere economică reală. Primăriile cer și obțin finanțare pentru proiecte locale, dar stadioanele, drumurile cu trafic minim și aeroporturile fără curse regulate au o utilitate economică aproape nulă față de costul lor. Exemplele sunt numeroase și au fost intens dezbătute în presă.
- Terminale de pasageri în aeroporturi precum cele din Arad sau Tulcea în care populația limitată deservită sau concurența altor aerogări nu permite generarea de trafic local.
- Parcuri construite în mijlocul câmpurilor sau izolate de zonele urbane deservite de căi ferate sau șosele intens circulate.
- Stadioane de fotbal de zeci de milioane de euro construite pentru echipe aflate în insolvență sau în ligi inferioare. Simultan, investițiile în infrastructura sportivă de bază/cu acces public sunt reduse.
- Programul Anghel Saligny: proiecte locale de mici dimensiuni, cu impact economic minimal, distribuite politic prin primării înainte de alegeri. Finanțarea acestuia din datoria publică – în ciuda existenței fondurilor europene – a contribuit la actualul deficit.
Tipul acesta de investiții are denumirea internațional recunoscută de ‘elefanți albi’, proiecte costisitoare care, odată finalizate, generează costuri de întreținere disproporționate față de orice utilitate reală.
Scăderea utilității investițiilor se vede și din impactul tot mai scăzut al acestora asupra creșterii economice. România a direcționat, contrar stereotipului, sume record spre investiții în ultimii ani. Cu toate acestea, ritmul creșterii economice a încetinit, iar deficitul a continuat să crească, alimentat inclusiv de achiziția de materiale de construcții și utilaje.
Rețelele clientelare extrag valoare prin contracte preferențiale acordate firmelor afiliate. Beneficiarul direct este potentatul local sau regional care câștigă capital electoral — ‘primarul are ce arăta alegătorilor’. Beneficiarul indirect sunt firmele din jurul partidului. Nota o plătesc cetățenii, ani de zile.
Cheltuim tot mai mulți bani pe stadioane, drumuri inutile și aeroporturi fără avioane. Elefanții albi ne îngroapă în datorii pentru câștiguri politice locale. Unii primari au ce arăta alegătorilor — România plătește nota generații la rând.
Ce priorități ar trebui să aibă România în perioada imediat următoare?
România traversează în acest moment una dintre cele mai dificile conjuncturi din ultimii ani, în care fragilitatea politică internă se suprapune peste șocuri externe serioase. Riscul prăbușirii guvernului Bolojan survine tocmai când piețele internaționale sunt tensionate de instabilitatea din Orientul Mijlociu, cu efecte directe asupra prețurilor la combustibil și, implicit, asupra inflației și costurilor de finanțare a datoriei publice. Într-un context în care România are deja un deficit structural semnificativ, acoperit prin creditare internă și externă la costuri ridicate, o criză politică ar putea semnala piețelor o întrerupere a reformelor asumate față de Comisia Europeană — cu consecința imediată a creșterii și mai accentuate a dobânzilor la care statul se împrumută.
Pe termen imediat, indiferent de deznodământul politic, orice guvern care urmează este obligat să trateze serviciul datoriei ca prioritate absolută în alocarea cheltuielilor publice — piețele nu așteaptă negocieri de coaliție. Reformele dureroase, fie că vorbim de reducerea cheltuielilor sau de ajustări fiscale, nu mai pot fi amânate, cu atât mai mult cu cât România se îndreaptă spre 2032, când valul pensionărilor din generația decretului va comprima dramatic spațiul bugetar discreționar. Fiecare an de inacțiune înseamnă miliarde în plus plătite ca dobânzi — bani care, într-un scenariu responsabil, ar fi putut finanța infrastructură, sănătate sau educație. Miza nu este doar echilibrul bugetar de astăzi, ci capacitatea României de a-și permite un stat funcțional peste un deceniu.
