România este un datornic istoric, lipsit de educație financiară, cu obiceiuri proaste și recurente. S-a împrumutat în perioada comunistă pentru a finanța proiecte îndoielnice, achitând ulterior creditele cu prețul unui deceniu pierdut, prin sacrificiul populației. Creditarea a fost din nou necesară după Revoluție. România a avut deficite bugetare (a cheltuit mai mult decât a colectat) în fiecare an de la începutul secolului până în prezent. În unii ani, precum 2020, deficitul a atins 9,2%. În alții, de exemplu în 2015, a fost de doar -0,5%. Cu toate acestea, datoria totală a rămas sub media Uniunii Europene. Motivul e simplu. Creșterea economică a permis plata datoriei în mod regulat și a redus impactul creditării interne și externe. Cu ajutorul banilor împrumutați, al fondurilor europene și al remitențelor, România și-a construit o economie relativ modernă și complexă. A beneficiat și de pe urma unui context extern favorabil. Scăderea costurilor creditării a permis – în anumiți ani – plata datoriei „scumpe” cu emisiuni de obligațiuni mai „ieftine”. Astfel, între 2001 și 2007 și din nou între 2014 și 2018, România a cunoscut perioade de reducere susținută a datoriei publice consolidate, chiar dacă a menținut deficite anuale. Din nefericire pentru România, anilor de după criza din 2008 (marcați de un cost relativ redus al creditării) le-a urmat puseul inflaționist post-pandemic și războiul din Ucraina. Odată cu creșterea dobânzilor și a randamentelor pretinse de creditori, a scăzut și ritmul de creștere al economiei. Astfel, în ultimii 5 ani, datoria publică a explodat, urcând cu aproape 20 de procente raportat la un PIB care a crescut doar moderat.
Dar deficitul ca parte din la PIB ne spune doar o parte din poveste. Cheltuielile publice ale României sunt relativ mici raportat la propriul produs intern brut. În aceste condiții, ponderea cheltuielilor guvernamentale plătite din datorii este de departe cea mai mare din Europa.
Figură 1 Deficitul raportat la cheltuielile publice, în 2024. Sursă date: Eurostat
Ce înseamnă acest lucru concret? În primul rând înseamnă că, pentru a își reduce deficitul, numărul de ajustări pe care România trebuie să îl facă este semnificativ și că impactul acestora asupra cetățenilor și întreprinderilor care depind de finanțare într-o formă sau alta este masiv. Problema este cu atât mai mare cu cât există diverse obstacole în calea tăierii anumitor tipuri de cheltuieli: limitarea imediată a pensiilor speciale se lovește de posibile decizii nefavorabile ale justiției, reducerea cheltuielilor din sănătate e dificilă datorită costului fix al multor medicamente și al lipsei de resursă umană, etc. Mai mult, după ce începe o etapă de ajustare, aceasta tinde să scadă și ritmul creșterii economice, făcând necesară o taxare mai riguroasă a economiei existente. Afacerile cu marjă redusă de profit sunt deosebit de vulnerabile, riscând să intre în diverse procese de restructurare sau chiar să fie închise. Astfel se poate alimenta un ciclu susținut de contracție economică, augmentat și de lipsa unei strategii de dezvoltare pe termen mediu și lung.
Trăitul pe datorie este scump
Dar există și reversul medaliei – o pondere mare a cheltuielilor cu dobânzile în buget „mănâncă” spațiul fiscal viitor. Fiecare leu plătit creditorilor înseamnă mai puțini bani pentru investiții publice, educație sau sănătate. În timp, apare un cerc vicios: pentru că investițiile scad, se ajunge la o creștere economică slabă, ceea ce reduce veniturile bugetare, împinge datoria mai sus și obligă statul să plătească prime de risc mai mari – adică dobânzi și mai scumpe. În țările cu datorie deja ridicată, șocurile cauzate de creșterea dobânzilor lovesc direct bugetul, făcând consolidarea fiscală mai dureroasă și adesea prociclică. De aceea, atunci când criza din 2008 a lovit economiile Europei, abordarea statelor baltice (ajustări brutale și rapide) s-a dovedit mai bună decât cea a statelor mediteraneene de a „limita impactul”. Pe termen scurt au existat proteste, au plecat din țară zeci de mii de tineri și s-au produs contracții absolut brutale (economia Estoniei s-a contractat cu -14,6% în 2009, a Greciei doar cu -4,1%). Pe termen mediu însă, economiile baltice au câștigat: Estonia ieșise din criză în 2011, în timp ce Grecia a făcut-o în mod real abia în 2016.
Cât plătește România pentru serviciul datoriei?
România are în clipa de față costuri de creditare foarte mari, de fapt cele mai mari din Uniunea Europeană. Acest lucru este influențat de mulți factori, dar un rol important îl joacă încrederea limitată a investitorilor. De exemplu, aceștia vor accepta un randament mai mic de la titluri de stat din țări „de încredere”, dar vor avea nevoie de un randament mai bun pentru a investi în țări precum Rusia, Turcia, România sau Ungaria.
Randamentul reflectă costul de creditare al unui stat, iar obligațiunile cu scadență la 10 ani ale României oferă un randament anual de peste 7%. România plătește creditorilor săi o dobândă de peste 7% pe an, iar aceștia trebuie incluși în bugetele aferente anilor următori. În aceste condiții, viteza cu care scad cheltuielile statului va influența ponderea costului de serviciu al datoriei în bugetele de anii următori.
România plătește deja sume considerabile pentru dobânzile aferente datoriei publice, iar povara a crescut rapid în ultimii ani. În termeni relativi, dobânzile reprezintă deja peste 2% din PIB, mult peste media europeană, ceea ce evidențiază presiunea crescândă a datoriei asupra finanțelor publice. Dar împrumuturile noi sunt mai scumpe decât creditele anterioare: o creditare echivalentă cu 8% din PIB în 2025 va însemna plăți anuale de peste 0,5% din PIB în anii următori. Ca sumă, acest lucru însemană cheltuieli anuale de 2 miliarde de euro vărsate în bugetele vitoare.
Acești bani nu vor putea fi folosiți pentru investiții și vor limita tot mai mult spațiul de manevră fiscal al guvernului. Vor fi luați de la educație, sănătate, proiecte majore. Lipsa lor, alături de creșterea poverii pensiilor, riscă să ducă la sărăcirea României. Politica deficitelor mari este, din acest punct de vedere, o formă cruntă de injustiție intergenerațională. România anilor 2023 și 2024 este echivalentul unui tată care își cumpără un televizor în rate și pasează plata ratelor copilului aflat la începutul drumului prin viață. Generațiile următoare de români vor avea la dispoziție mult mai puține instrumente pentru a guverna țara dacă o parte prea mare a cheltuielilor publice merge spre serviciul datoriei istorice. Mai mult, odată cu pensionarea „decrețeilor”, va apărea o a două sursă de presiune asupra cheltuielilor discreționare.
Există, astăzi, un discurs îndreptat împotriva tăierilor adoptate de către guvern. Pe de altă parte, tăierile se vor întâmpla oricum. Serviciul datoriei este o cheltuială prioritară, care nu poate fi redusă fără acordul creditorilor. În aceste condiții, nu guvernul va tăia resursele bugetare, ci o realitate matematică dură și implacabilă.
O criză a curajului?
Reducerea cheltuielilor publice este aproape mereu însoțită de proteste și de costuri politice care nu există în momentul formării deficitului. De aceea, există o întreagă clasă politică și administrativă care nu are nicio motivație de a gândi pe termen lung, fiind departe de a-si asuma responsabilitatea.
Multe reduceri sunt realmente dureroase și se produc în domenii critice, înrăutățind pe termen scurt situații deja problematice. Statele baltice, atunci când au redus brusc cheltuielile publice în 2008-2009, au agravat problema emigrării. Investiții cheie sunt amânate și apar conflicte sociale.
Pe de altă parte, împăcarea agendelor incompatibile ale diverșilor actori interesați de menținerea cheltuielilor bugetare la nivelul curent (sau de raționalizare a lor fără a afecta propriile interese) poate produce efecte nefaste pe o durată mult mai mare de timp.
Criza generată de datoria excesivă, de creditarea scumpă și de pierderea încrederii investitorilor nu este unică sau specifică doar României. O mare parte a Europei, continent îmbătrânit și cu o rezistență puternică la reformarea actualului stat social, se confruntă cu o criză similară. Un exemplu vizibil e Franța, unde sub povara unui sistem de pensii deosebit de generos și a rezistenței populației și a majorității parlamentare față de reformarea acestuia, s-a ajuns la un ciclu continuu de crize guvernamentale și la erodarea rapidă a încrederii investitorilor. Și francezii vor ajunge în momentul în care fie vor tăia cheltuielile sociale prin decizie politică fie vor face acest lucru după restrângerea spațiului fiscal de costul tot mai mare al serviciului datoriei publice.
Adevărul dur pentru România, pentru Europa și pentru multe alte țări este că societățile lor îmbătrânite garantează că orice investiție sau politică publică va avea un impact cel mult anemic asupra creșterii economice. Astfel, consolidarea datoriei publice devine mai dificilă. România și Europa vor fi tot mai des nevoite să trăiască în limitele propriilor posibilități sau cel puțin aproape de acestea.
Rezumat
- România se confruntă cu o criză generată de cheltuielile publice prea mari, acoperite prin creditare internă și externă.
- Costurile de creditare sunt ridicate și există riscul împovărării următoarelor generații cu plata dobânzilor aferente.
- Deși o scădere bruscă a cheltuielilor publice și creșterea taxelor pot avea un impact economic ridicat, pe termen lung vor permite utilizarea a miliarde de euro pentru proiecte importante (în locul plății dobânzilor).
- Indiferent de decizia politică, mingea este astăzi în curtea piețelor internaționale. Guvernul este obligat să prioritizeze serviciul datoriei în alocarea cheltuielilor publice.
- E important să ținem cont de pensionarea decrețeilor, care va limita la rândul său ponderea cheltuielilor discreționare în bugetul României. Momentul 2032 trebuie întâmpinat cu o povară minimă dată de datoriile interne și externe.
Referințe 1. Conform https://data.worldbank.org. 2. În mod ironic, există o suprapunere parțială a pensiilor și a serviciului datoriei, multe fonduri de pensii cumpărând obligațiuni emise de stat.
