Când am plecat în Marea Britanie în 2012, am făcut-o cu mentalitatea clasică a tânărului care caută „mai binele” în Vest. Aveam entuziasmul studentului naiv care credea că acolo sunt toate răspunsurile. Nu știam atunci că va urma o călătorie de 11 ani, prin trei țări diferite, care mă va transforma complet profesional și uman, doar pentru a mă readuce în același punct de pornire cu o viziune total schimbată.
Marea Britanie a fost prima mea școală dură. Pe cont propriu, după absolvirea studiilor în contabilitate și management, am intrat în câmpul muncii într-o firmă mică de telecomunicații. Acolo am învățat ce înseamnă responsabilitatea, însă Londra a fost cea care m-a provocat cu adevărat.
În 2017, am simțit că viitorul este scris în cod, nu doar în tabele contabile. Așa că am luat decizia radicală de a mă reeduca. Timp de șase luni, am fost autodidact. Am învățat programare și analiză de date, o perioadă intensă care mi-a testat limitele, dar care mi-a deschis ușa către primul job de analist de date.
Traseul nu a fost linear. Am avut curajul să încerc o aventură antreprenorială în zona de FinTech – o încercare care nu a reușit, dar care probabil m-a învățat mai multe despre business și reziliență decât orice MBA.
Apoi a urmat Elveția. În 2020, fix înainte de pandemie, m-am mutat la Zurich. Am lucrat ca inginer de date în zonele de EdTech și apoi în AgriTech. Elveția mi-a oferit stabilitate, precizie și un standard de viață impecabil. Profesional, eram împlinit. Și totuși, lipsea ceva.
În toți acești ani, indiferent dacă eram în agitația Londrei sau în liniștea de la poalele Alpilor, am rămas conectat la România. Nu doar prin familie, ci printr-o curiozitate constantă față de cum evoluează lucrurile acasă. Vizitam cât de des puteam, îmi cultivam prietenii în țară și observam de la distanță o schimbare subtilă. România din care plecasem nu mai era la fel.
Decizia de a mă întoarce în 2023 nu a fost una impulsivă și nici rezultatul unui eșec în afară. A fost o alegere conștientă. M-a motivat dorința de a fi aproape de ai mei, dar și o intuiție profesională: simțeam că în România există acum un teren fertil pentru a construi, nu doar pentru a „munci”.
Revenirea în țară mi-a oferit și resursa cel mai greu de găsit în străinătate: sensul apartenenței. Am realizat că, pentru ca România să crească, cei care au acumulat capital și know-how trebuie să le pună în circulație.
Astfel, am început să mă implic activ în ecosistem. Mi-am deschis o companie de consultanță în arhitectura și ingineria datelor, ajungând să colaborez atât cu companii din afară, cât și locale. Am devenit angel investor și mentor pentru startup-uri locale, încercând să ajut noua generație de fondatori să evite greșelile pe care eu le-am făcut în trecut. Fac voluntariat cu copii, pentru că educația este baza oricărei schimbări reale.
Iar pasul natural a fost alăturarea la Rethink. Am simțit nevoia să fac parte dintr-o comunitate care nu doar constată problemele, ci propune soluții structurale pentru România următorilor ani. În Rethink am găsit oameni care împărtășesc aceeași viziune: România nu se schimbă de la sine, ci prin masa critică a celor care decid să se implice.
A fost și este o provocare. Trecerea de la fluiditatea proceselor vestice la realitatea mediului de afaceri local m-a scos din zona de confort. M-am lovit de o birocrație care, deși mai digitalizată decât în trecut, încă ne testează răbdarea. M-am lovit de mentalități care necesită timp pentru a fi schimbate.
Totuși, la 3 ani de la repatriere, optimismul meu nu mai este unul naiv, ci unul validat de realitate.
Sunt optimist pentru că văd o fisură tot mai mare în vechiul „lasă că merge și așa”. În interacțiunile mele – fie că vorbim de clienți locali, de tinerii din jur sau de oamenii pe care îi întâlnesc prin diferitele proiecte de voluntariat – simt o trecere graduală de la fatalism la asumare. Oamenii au început să înțeleagă că nu trebuie să așteptăm ca altcineva să ne rezolve problemele și că schimbarea stă în implicarea și competența noastră. Sigur, cinismul și apatia nu au dispărut peste noapte, dar văd tot mai multă lume dispusă să colaboreze, să investească încredere și să aprecieze calitatea.
Sunt și realist însă pentru că văd obstacolele care persistă: instabilitatea fiscală și politică care ne-a dat bătăi de cap și în acești ultimi ani, corupția ridicată, infrastructura care recuperează greu decalajele, o rezistență la schimbare în aparatul administrativ, și multe altele.
În Elveția sau Marea Britanie puteam fi un profesionist excelent, o rotița perfectă într-un mecanism bine uns. În România, pot fi un motor. Provocările sunt mai mari, dar și impactul pe care îl poți avea asupra comunității și al economiei este pe măsură.
Pentru cei din diaspora care citesc aceste rânduri: România anului 2026 nu este perfectă, dar este un teren fertil pentru cei dispuși să-și sufle mânecile și să construiască.
Acest articol face parte din miniseria Rethink „Diaspora acasă”, în care strângem impresiile – atât positive, cât și negative – ale celor care s-au întors acasă pentru a-și continua cariera, a-și întemeia o familie sau pentru a trăi într-un mediu în care simțeau că pot construi.
