„Copilul care nu este îmbrățișat de sat îl va arde ca să-i simtă căldura.” – proverb african
România este o societate adânc traumatizată. Rănită de trecut și condiționată să repete comportamentele care generează traume, generație după generație – cel puțin cât timp nu facem nimic pentru a spune „stop”. Cauzele complezenței, corupției și lipsei de compasiune sunt înrădăcinate într-un mecanism de supraviețuire pe care îl folosim chiar și atunci când supraviețuirea nu ne este amenințată. Când prea puțini ți-au arătat compasiune, prea rar îți pasă de alții. Așa a apărut o generație de oameni care „ard satul ca să-i simtă căldura”. Acest răspuns adânc înrădăcinat în traumă se regăsește la toate nivelurile, de la cei mai privilegiați până la cei mai defavorizați.
În 2020 m-am întors în România după zece ani petrecuți în Marea Britanie. În ultimii cinci ani am ajuns și eu să fiu definit treptat de același tip de traumă. Toate experiențele copilăriei au ieșit la suprafață. Am înțeles de ce mulți oameni sunt recalcitranți, de ce nu avem încredere unii în alții și de ce facem orice este nevoie doar pentru a supraviețui. Pentru că aproape nimeni, nici măcar sistemele care ar trebui să ne protejeze, nu ne oferă un sprijin real și empatic. Spitalele, poliția, școlile, finanțele – ajung să ne rănească pe prea mulți dintre noi. Ne este teamă de aceste instituții și fugim de ele ca de foc. În grădina acestei frici cresc fructele neîncrederii: aranjamente informale, pile, afaceri la negru și conspirații.
Un lucru pe care l-am învățat „afară” este că trebuie să poți avea încredere în instituții și că ele chiar pot avea grijă de tine atunci când nu ai pe nimeni aproape. Și nu doar că te pot ajuta, ci că te vor trata ca pe un om, cu bunătate și înțelegere. Înțeleg că ești singur și speriat și, cu o vorbă caldă și o mână pe umăr, îți spun: „It’s all going to be okay, don’t worry.” — „Totul va fi bine, nu te îngrijora.”
Problema cu cei aleși să aducă schimbarea în sistem
Observ cum politicienii, ONG-urile și academicienii au deseori un răspuns defensiv la cea mai mică critică. Trauma ne-a învățat să reacționăm agresiv, să mutăm atenția de la scopul comun la conflicte personale. În loc să ne concentrăm pe „ce vrem să construim împreună”, ajungem să întrebăm „ce are persoana asta cu mine?”.
Dacă nu schimbăm această atitudine, acțiunile noastre, în loc să contribuie la binele comun, vor fi motivate de egoism. Vom alege interesul personal în locul celui colectiv. Iar când va veni momentul să apărăm ce este corect și drept, frica ne va face să tăcem. Pentru că „imaginea este mai importantă decât integritatea”. Pentru că imaginea ne menține în siguranță. Iar atâta timp cât nu ne împotrivim grupului, „totul va fi bine”. Dar, după cum bine știm, ignoranța și lipsa de curaj erodează treptat o societate. Iar în cele din urmă, chiar și acel mic colț de rai construit cu trudă ajunge să fie ridicat pe un teren instabil – cum au aflat mulți oameni la ultimele alegeri.
Pentru grupurile defavorizate este și mai greu. Întregul sistem de stat ar trebui să fie acolo pentru a ajuta, pentru a fi sprijin, pentru a întinde o mână de ajutor când cineva are nevoie. Nu cu sictir, nu cu dezinteres, ci cu dorința sinceră de a face bine. Efectele ignoranței și ale alegerilor egoiste generează o parte a societății tot mai traumatizată de sisteme deficitare și valori distorsionate. Cu timpul, aceste tensiuni se amplifică și se întorc împotriva celor care ar trebui să aducă schimbarea.
Este o responsabilitate uriașă pentru cei care dețin puterea de a schimba lucrurile, însă tocmai ei sunt cei care nu trebuie să se teamă. Ei au nevoie de curajul de a apăra ceea ce este drept și just. Rolul lor, ca lideri, este să meargă în prima linie, „cu sabia ridicată”, nu să se ascundă în spatele unui paravan al complezenței.
Am văzut bărbați de 50–60 de ani mai vulnerabili emoțional decât adolescenți. Cel mai mic comentariu, cea mai mică critică pot declanșa drame interminabile. Iar când astfel de oameni ocupă poziții-cheie în instituții publice sau politice, devenim prizonieri ai valurilor lor emoționale.
Frica și corupția
Cauzele corupției și ale lipsei de compasiune sunt adânc înrădăcinate într-un mecanism de supraviețuire colectivă. Când nimeni nu te-a ajutat vreodată, ajungi să nu mai poți avea grijă de ceilalți. Așa s-a născut o generație de oameni care „ard satul ca să-i simtă căldura”, dispuși să distrugă totul în jur doar pentru un strop de confort personal.
Politicienii corupți nu fură doar din lăcomie, ci și din frică și anxietate. Mecanismul interior care ar trebui să-i îndemne spre corectitudine este copleșit de nesiguranța unei vieți marcate de lipsuri, în care supraviețuirea depinde de sistem și de alți oameni.
Din păcate, în România această frică este adesea justificată, iar tocmai de aceea mulți cad în capcana corupției. Însă acest comportament este nesustenabil: în timp, societatea se erodează prin alegeri egoiste. Este un joc pe termen scurt, în care, inevitabil, toți pierd.
Lecția durerii
Am realizat dimensiunea traumei colective în cel mai dur mod posibil, în timp ce mama mea se stingea de cancer. Indiferent dacă era instituție de stat sau privată, cultura și atitudinea din România duceau treptat la decizii eronate care, din păcate, pot lua viața unora dintre noi. Deși unii oameni sunt binevoitori, există o frică de asumare a deciziilor și o lipsă de lucru în echipă și cooperare. Era o muncă titanică, din partea familiei, de organizare a instituțiilor medicale, a doctorilor și a resurselor. Ne-am transformat din simpli oameni în „doctori” peste noapte. Și prin toate aceste experiențe, frica definea fiecare zi și fiecare clipă. Era clar că eram sortiți eșecului… Cum poate un om simplu să se lupte cu un sistem eronat? Cu oameni care ar trebui să își asume responsabilitatea pacientului, dar nu o fac.
După multă suferință în țară, am decis să plecăm în Elveția. Deși mama era deja într-un stadiu avansat al bolii, acolo am trăit ceva ce nu mai întâlnisem de mult: omenie. Și nu în mediul privat, ci în sistemul medical de stat. Medici, asistente, necunoscuți – toți ne-au privit cu bunătate, ca pe oameni aflați în durere, nu ca pe o problemă birocratică. Asistentele de la spitalul universitar din Geneva vorbeau cu mama mea cu o blândețe care te dezarma. Compasiunea de care dădeau dovadă îți aducea lacrimi în ochi; te copleșea bunătatea lor sinceră și dorința de a ajuta. Obișnuit cu indiferența de acasă, era aproape un șoc să primești, fără rezerve, tot sprijinul de care aveai nevoie.
Din păcate, boala era prea avansată. Totuși, mama și familia au găsit alinare în faptul că și-a păstrat demnitatea până în ultimele clipe, că a fost tratată ca un om care merită toată bunătatea din lume. Undeva, departe de casă, am găsit cuvintele calde care aici lipseau. Și asta doare cel mai tare: că ne-am pierdut atât de mult calea în România. Că nimic nu mai pare să aibă însemnătate. Nici măcar demnitatea unui om aflat în ultimul său ceas.
Cum ne vindecăm?
Primul pas este să recunoaștem: suntem o societate rănită. Avem nevoie să vorbim despre durerea noastră, despre frică, despre neîncredere. Să nu mai ascundem emoțiile în spatele ironiei și al agresivității.
Odată ce înțelegem, trebuie să acționăm. Să ne facem treaba bine, cu responsabilitate și integritate. Chiar și atunci când nu suntem apreciați, să continuăm, pentru că responsabilitatea personală nu are nevoie de aplauze.
Să nu ne ascundem după carențele „sistemului”. Să nu devenim umbre ale unui mecanism corupt, ci oameni întregi, ghidați de principii.
Vor fi momente în care eforturile noastre vor fi întâmpinate cu neînțelegere sau chiar ostilitate. Rănile colective sunt adânci, iar mulți se simt amenințați de un comportament corect, pentru că le amintește de propriile compromisuri. Dar jocul este lung. Iar dacă fiecare își face partea cu asumare și consecvență, în timp, exemplul devine contagios.
Treptat, o masă critică de oameni responsabili va schimba direcția. Unii se vor transforma din convingere, alții din presiune socială, dar schimbarea va veni. Oamenii care transformă România în bine există, sunt tot mai mulți, dar nu sunt încă acea masă critică.
Grija față de binele comun îți aduce, în final, și echilibru personal: stabilitate, relații sănătoase, încredere reciprocă. Cu toții tânjim după oameni cărora le pasă și care își fac treaba cu demnitate. A fi asumat și responsabil nu e doar un act moral, e o investiție în propria viață și în lumea pe care o construim împreună.
Poate sună naiv, dar doar prin responsabilitate și curaj putem vindeca această țară. Și poate, într-o zi, satul își va îmbrățișa din nou copiii.
Această contribuție face parte din miniseria Rethink „Diaspora acasă”, în care strângem impresiile – atât pozitive cât și negative – ale celor care s-au întors acasă pentru a-și continua cariera, a-și întemeia o familie sau pentru a trăi într-un mediu în care simțeau că pot construi.
