E ora 08:20. Un tren pleacă din gara Cluj-Napoca spre Brașov și București. La bord, două adolescente cu ochii aproape roșii strănută și tușesc. Uneori își pun mâna la gură, alteori nu. Nu poartă mască. Vorbesc tare și la un moment se uită la reel-uri de Instagram fără a folosi căști. În același vagon, o doamnă de 60 de ani cu o condiție medicală cronică și un sistem imunitar slăbit, își caută speriată un loc cât mai îndepărtat. Poartă mască, dar în trecut nu a fost suficient pentru a evita o spitalizare. Găsește un loc la capătul vagonului și speră că nu va urca vreo altă persoană bolnavă de ceva contagios.
E 18:00, într-un campus din Los Angeles. Un student la sociologie de 21 de ani se grăbește spre un protest în fața clădirii universității. Are părul creț și poartă o keffiyeh cumpărată de pe Amazon. Se alătură unui grup de protestatari cu o diversitate de slogane, unele cerând pace, altele clamând un „campus fără sioniști”. Nu știe neapărat multe despre Orientul Mijlociu dar știe că sioniștii sunt o forță oprimantă. Vede o tânăra cu o stea a lui David la gât cu colțul ochiului. Evită să o abordeze direct, dar se apropie – scrâșnind din dinți – și se asigură că îi vede pancarta. Tânără, nepoata unui supraviețuitor a Holocaustului și studentă la economie, se întoarce neliniștită la cămin, întrebându-se dacă poate cere administrației să termine semestrul de acasă. Protestatarul zâmbește: s-a asigurat că facultatea nu e un loc primitor pentru cei care sprijină violența și colonialismul.
E 23:30. Un bărbat de 32 de ani urcă în scara blocului. Tocmai a avut o discuție dificilă în care a decis să nu se mai vadă cu tânăra pe care o cunoscuse pe un dating app în urmă cu câteva săptămâni. La început părea că vor merge lucrurile, dar cu timpul a găsit tot mai multe lucruri enervante la ea: avea un simț al umorului ciudat și făcea zgomote ciudate în momentele intime. Ah, și mai avea o prietenă nesuferită cu care vorbea la telefon folosind multe englezisme. Singurătatea de acasă pare grea, dar cu siguranță o va găsi pe EA în viitorul apropiat. Uneori mai ai ghinionul de a da peste 14 de persoane nepotrivite în viață.
E 08:00 dimineața într-o zi de sâmbătă. Un bărbat de 54 de ani se pune să dea două găuri cu bormașina în peretele apartamentului. Nu îi place să lucreze în weekend, așa că ar fi bine dacă ar reuși să rezolve toată treaba dimineața. Aude un ciocănit pe țeava caloriferului. Nu contează, nu mai e oră de liniște.
Cerere și ofertă
Ca think-tank, nu ne prea începem articolele cu povestioare, dar când vorbim despre trăirile individuale este important să le dăm o față umană. În același timp, ideea din spatele acestui articol a venit de la o serie de statistici pe care le-am observat în ultimul timp. O parte se referă la Statele Unite, dar tendințele de acolo tind să aibă o influență puternică asupra culturii globale. Ce am aflat?
- Un număr deosebit de mare de persoane se simt singure
- Singurătatea pare să fie în creștere, simultan cu scăderea participării la activități sociale organizate
- Se observă o consolidare a comportamentelor hiper-individualiste
- Se observă o creștere a consumului de anti-depresive și droguri, mai ales în anumite țări (aici se remarcă SUA)
- A apărut un clivaj ideologic între tineri (relativ conservatori) și tinere (relativ progresiste), observabil atât în Europa și SUA cât și în Asia
Pe acest fond, dorim să purtăm o discuție critică despre posibila emergență a unui tendințe de auto-perpetuare a singurătății, egoismului dar și despre riscul de a ne „toci” instinctele relaționale. Iar cultura indivizilor nu afectează doar sfera personală a vieții: diversele comportamente individuale modelează sănătatea societății în ansamblul său.
Un articol din prestigioasa revistă americană The Atlantic, bazat pe cercetarea psihologului american John Gottman, punea accentul pe o teză aparent evidentă. O relație de succes pare să depindă de numărul de cereri ale unui partener la care celălalt partener răspunde pozitiv. Pentru a crește împreună și a rămâne apropiați, persoanele dintr-un cuplu trebuie să răspundă pozitiv la nevoile celorlalți sau măcar să le accepte ca legitime și să comunice acest lucru partenerului într-un mod constructiv. Articolul oferea un exemplu aparent simplist (devenit popular și pe social media): ce se întâmplă dacă un soț, pasionat de ornitologie, cere soției să se uite la o pasăre? Acesta exprimă o nevoie de validare a intereselor și pasiunilor proprii. Răspunsul aparent banal poate lua două direcții. Soția se poate uita câteva secunde și poate face o remarcă pozitivă sau poate să ignore cererea, adesea prin a spune că e ocupată. Cumulul deciziilor de acest fel setează tonul relației. Cumularea răspunsurilor negative ale cererilor de validare este un bun predictor pentru destrămarea relațiilor. Aceste variații de relaționare sunt influente și în relațiile de prietenie, nu doar în cele romantice. Soarta conexiunilor umane pare dependentă de empatie, de capacitatea de a oferi bunătate, căldură și mai ales înțelegere. De a vedea cealaltă persoană. Iar aici apare și societatea în peisaj: o tendință culturală spre a manifesta mai puțin interes pentru preocupările și interesele celorlalți poate contribui la o creștere a numărului de persoane singure. Sau, în multe cazuri, a persoanelor pentru care relațiile inter-umane nu mai reprezintă un spațiu sigur sau o bază pentru creșterea personală și profesională.
Economia empatiei și divergența habituală
Deciziile individuale sunt influențate de trăiri complexe specifice fiecărei persoane. În același timp, tehnologia și organizarea societății influențează modul în care se formează personalitățile indivizilor. Cumulul reacțiilor, atitudinilor și valorilor individuale dă la rândul său tonul pentru întreaga societate. În societate, cererea și oferta de empatie, bunătate și considerație sunt influențate chiar și de schimbări subtile ale atitudinilor individuale, dacă acestea se regăsesc simultan la foarte multe persoane. Dacă o economie echilibrată a empatiei ar funcționa ca o piață, dorințele respectiv ofertele agenților de pe acea piață i-ar împinge spre un echilibru. Toată lumea ar ști că fiind mai buni unii cu alții, construiesc împreună o societate în care și lor le e mai bine. Dar legea cererii și ofertei nu funcționează foarte bine atunci când „serviciul” oferit este un produs al personalităților individuale. Parțial din cauză că nu este ușor să atribuim o valoare explicită interacțiunilor dintre indivizi.
Sociologul francez Pierre Bourdieu – un critic al teoriei alegerii raționale – a încercat să explice mai bine trăirile oamenilor pornind de la ideea de habitus. Habitus-ul poate fi definit ca un sistem de „dispoziții” care funcționează la nivel subconștient și care orientează gândirea, percepțiile, exprimările și acțiunile indivizilor. Conform lui Bourdieu, instinctul – de exemplu – este de multe ori o reflecție a habitus-ului, nu a unor decizii raționale. Deciziile spontane și dorințele intime sunt, în teoria lui Bourdieu, puternic influențate de contextul formativ al individului, chiar dacă acesta le resimte ca „instinct” sau manifestări autentice ale propriei personalități.
Ideea că oamenii sunt modelați de contextul lor social și că acest context este, la rândul său, perpetuat și transformat de acțiunile lor pune o serie de probleme automate în calea apariției unei economii funcționale a empatiei. Într-o lume în care comunicarea și relațiile profunde sunt adesea diferite între persoane cu experiențe de formare diferite, apare o segmentare socială și culturală automată. Gusturile, comportamentele, preferințele unui individ crescut într-o familie de intelectuali vor diferi radical de cele ale unui individ cu părinți analfabeți. Ceea ce „oferim” poate să valoreze prea puțin pentru cel căruia îi oferim, dacă acesta are alte valori și altă formare.
Conceptul de habitus este poate prea determinist și ignoră într-o oarecare măsură capacitatea umană de schimbare. Dar originea, valorile și experiențele formative sunt predictive pentru personalitatea unui individ. De regulă ne selectăm cercul nostru de amici, de persoane cu care avem relații romantice sau chiar colegii preferați de la birou în funcție de apartenența la „tribul” nostru. Iar de aici putem vorbi de o potențială cauză a segmentării și atomizării crescute a societății. Accesul la media socială, la internet și la modele culturale situate în afara comunităților naturale a dus la o atomizare a identităților. Există tot mai multe habitusuri unice, cu particularități noi, divergente în multe cazuri. Implicit, există un număr crescut de „triburi” tot mai mici, cu identități doar parțial suprapuse cu alte triburi. Acest lucru se observă pe tot mai multe paliere. De la un declin al ponderii celor mai populare nume în totalul numelor date noilor născuți la emergența în spațiul cultural occidental a mai multor identificări noi de gen la emergența de afilieri religioase schismatice, unele liberale și altele ultra-conservatoare. Există până și mai multe feluri de a fi nereligios: există variații care merg dincolo de a fi ateu, agnostic sau deist. Populațiile multor state au devenit de asemenea mai diverse, pe fondul imigrației, adesea din zone cu culturi diferite de cele ale statului-destinație.
Ca notă, tribalismul social nu este absolut. Multe triburi pot avea valori comune, sau se grupează în tabere în momentele cruciale pentru societate. De exemplu, în timpul pandemiei de Covid-19 a existat o diversitate enormă de triburi atât în tabăra vaccinistă cât și în cea anti-vaccinistă. â
Relațiile umane ca marfă și dezechilibrele apărute
Comportamentele individuale sunt influențate de cultura dominantă din societate, tehnologie dar și de alți factori. Acest lucru nu se poate întâmpla mereu: cu toții avem limite și lucruri cu care nu ne simțim confortabili. Dar dacă limitele noastre sunt prea multe, prea rigide și tind să se permanentizeze, au la un moment dat un impact negativ asupra relației cu ceilalți. Mai ales atunci când ne fac să răspundem negativ nevoilor acestora. Mai mult, dacă unele limite sunt importante pentru sănătatea noastră emoțională – cu anumite lucruri nu ne simțim confortabili, pur și simplu – altele țin de dorința de a evita chiar și mici inconveniente. Dacă tot mai mulți indivizi cer mai multă empatie și înțelegere decât oferă, se poate ajunge la un dezechilibru în „economia” empatiei.
De altfel, există teorii care oferă perspective noi asupra acestui dezechilibru. Filosoful german de origine coreeană Byung-Chul Han consideră că lumea modernă a înlocuit vechile paradigme de control descrise de Focault și le-a înlocuit cu un auto-control care tinde să devină toxic. Auto-control care este tot mai des orientat spre a „performa” ca indivizi. Han consideră că rețelele sociale (mediate de social media) ne transformă în persoane care își „vând” egoul și își folosesc „prietenii” (sau urmăritorii) pe post de consumatori pentru o nevoie superficială de sorginte narcisistă. Filosoful, în cartea sa The Burnout Society, plasează această reorientare „narcisistă” în cârca tendinței societății contemporane de a presa oamenii să exceleze pe toate planurile. „Scorul” devine mai important decât calitatea vieții iar interacțiunile umane devin o cârjă pentru succesul individual. În filosofia lui Han, natura societății capitaliste și transformarea omului în paznic și controlor al propriului succes a contribuit la acutizarea tendinței spre individualism și – ulterior – la o acutizare a problemelor de sănătate mintală cauzată de degradarea conexiunilor umane autentice, calde și constructive.
Efecte macro: scăderea încrederii și a calității politicilor publice?
O altă trăsătură a epocii este implozia încrederii în instituții, oameni, etc. Încrederea în universitățile americane a scăzut de la 57% la 36% în doar 8 ani. În aceeași țară se observă o scădere a încrederii în alți oameni dar și o scădere a numărului celor care au obiceiul de a petrece timp cu vecinii. În Europa, se observă o scădere a încrederii în diverse autorități publice, accentuată în rândul persoanelor cu dificultăți financiare. În acest caz, România este un veritabil trend-setter, tendința de a nu avea încredere fiind comună în cazul țării noastre și extinsă la relațiile interpersonale din afara familiei. Dacă vorbim de autorități, neîncrederea este cvasi-universală. Lipsa încrederii, dincolo de nivelul declarativ, are un efect nociv asupra societății: scăderea solidarității inter-umane și a dorinței de a acționa pozitiv pentru binele celorlalți. Un studiu recent, centrat pe populația Pareto, observa o scădere abruptă a celor care erau preocupați de impactul pozitiv al acțiunile proprii asupra celor din jur.
Societățile cu o puternică tendință de individualism pronunțat tind să aibă rezultate mai slabe atunci când vine vorba de intervenții care necesită acțiune colectivă. Acest lucru s-a văzut în timpul pandemiei de Covid-19, când o oarecere coordonare a răspunsurilor individuale a fost necesară. Societățile sau chiar regiunile mai orientate spre individualism comportamental au avut rezultate mai slabe în combaterea pandemiei. De exemplu, România a avut restricții mai severe decât Suedia, dar mortalitate în exces mult mai mare. În același timp, state precum Singapore sau Japonia au avut restricții mai severe dar rezultate relative mai bune decât Suedia. E discutabil însă dacă izolarea socială în creștere e responsabilă pentru scăderea încrederii în instituții sau dacă vorbim de două fenomene distincte care se desfășoară în paralel. De altfel, și societățile tradițional colectiviste se confruntă cu problema izolării sociale a indivizilor, adesea mascată de o empatie mai degrabă mimată.
Ca să primești trebuie întâi să dai
Dar efectele politice, sociale și economice contează mai puțin. Criza care a cuprins economia empatiei lovește cel mai puternic în capacitatea oamenilor de a fi fericiți. Mai mult, o face într-o manieră deosebit de problematică: reducând simultan capacitatea lor de a îi face pe alții fericiți și generând un cerc vicios în care săpăm – împreună – la temelia binelui comun. Serialul american ”The Good Place” avea o idee deosebit de interesantă [atenție, urmează un spoiler] – se poate crea un iad, mascat ca rai, în care locatarii se torturează singuri mai bine decât o poate face un demon. În acel serial, mesajul era pozitiv: protagoniștii reușesc să își depășească conflictele și ajung să formeze un soi de familie unită și empatică.
Dar, într-o lume în care toată lumea are o agendă personală maximalistă, există puțin loc pentru evoluții similare în afara cazurilor fericite în care persoane realmente bine adaptate emoțional și moral se regăsesc. Pentru restul, natura fundamentală a crizei empatiei este ascunsă fix de egoismul care o cauzează. Ne e foarte greu să oferim, motiv pentru care existența noastră este marcată de frustrarea de a cere și de a nu primi.
Concluzii
Mii de generații de evoluție au transformat oamenii în ființe eminamente sociale: o parte a nevoilor acestora nu pot fi satisfăcute decât în contexte sociale. Dacă există un dezechilibru între nevoia oamenilor de afecțiune și empatie din partea altora și dorința de a o oferi, se ajunge la o creștere a nefericirii colective. Acest lucru, departe de a duce la o regândire a modului în care funcționează societatea, ne face tot mai prinși în propriile noastre trăiri egoiste. Când toți urlă ”eu! eu! eu! eu!” singura formă de comunicare naturală este a striga și tu ”eu! eu! eu! eu!”.
Dar, pe măsură ce oamenii devin tot mai individualiști, instrumentele pe care le au la dispoziție pentru a ieși cu bine din angoasa colectivă a izolării se tocesc tot mai mult. Într-o lume în care lipsa de empatie e dominantă, cei empatici ajung fie izolați în mici comunități de persoane realmente calde, fie ajung să adopte egoismul dominant în societate. De multe ori, pentru a da o explicație unei lumi pe care chiar noi o stricăm, venim cu povești care îndepărtează vina de noi. Dacă nu ne găsim un partener potrivit, ne așteptăm să găsim „alesul/aleasa” (cândva, în viitor), nu ne punem problema că o relație este preponderent construită. Astfel de idei comune serilor reci ale pensioanelor victoriene sunt acum populare și în rândul adulților. Când ne trezim că avem prea puțini amici dispuși să ne sară în ajutor, e ușor să ne imaginăm că toți ne-au nedreptățit și că suntem o victimă. Suntem, în multe privințe, un taximetrist care înjură politicienii corupți într-o cursă fără ceas.
Dar poate cel mai problematic efect al declinului economiei empatiei este că ne împinge pe toți spre a căuta soluții „înăuntru”, punând și mai multă presiune pe noi pentru a ne rezolva nevoile pentru care avem nevoie de alții. E ușor să căutăm soluții pentru problemele noastre – și ale altora – în zona noastră de confort. Zonă de confort care, actualmente, include tot mai puțină empatie și conexiune autentică. Dar include tot mai multe povești pe care ni le spunem, indiferent dacă au sau nu bază în realitate.
Referințe 1. Vezi 2. E important să notăm că preocuparea pentru studiul singurătății este relativ recentă, motiv pentru care nu avem o evidență garantată a tendințelor pe termen lung 3. Vezi 4. Vezi 5. Vezi (cartea poate fi achiziționată și în România) 6. Vezi 7. Vezi 8. Vezi 9. Vezi 10. Vezi 11. Vezi
