Emigrare și repatriere în perioada post-pandemică

• După ce peste 3 milioane de români au plecat din țară între jumătatea anilor 90 și anul 2019, amploarea emigrării a scăzut în ultimii ani.
• Unele diaspore, precum cele din Spania, Italia, Germania și – cel mai probabil – Marea Britanie, au început să se restrângă numeric.
• Nu se poate vorbi de o repatriere „în masă” în acest moment, ci de o stabilizare a fluxurilor migratorii.
• După ce tendința de stabilizare a migrației externe a fost surprinsă în timpul pandemiei, ea pare că a continuat și în perioada 2022-2024.
• În cei trei ani, numărul cetățenilor români din Italia scăzuse cu peste 30.000, al celor din Spania cu un număr similar, iar al celor din Germania cu peste 23.000.
• Diasporele din Austria, Olanda și Franța crescuseră, însă, cu peste 15.000 fiecare. Cea din Belgia a cescut cu circa 14.000 în acești trei ani.
• Chiar și așa, o mare parte din creștere provine din migrația de cetățeni români din Rep. Moldova și din sporul natural pozitiv al comunităților de români deja existente.
• Pe de altă parte, există și români care „ies” din comunitățile din diaspora (așa cum le vedem în statistici) prin dobândirea cetățeniei țărilor în care locuiesc. Aceste naturalizări au rămas însă stabile numeric.

Între discurs și statistică

Tema emigrării a fost una din cele mai importante în România post-revoluționară. La Rethink, am atras atenția asupra restrângerii fenomenului emigrării în ultimii ani, în ciuda persistenței acestuia în discuțiile din spațiul public. Într-un studiu din 2023, observasem deja că amploarea emigrării românilor se redusese imediat înainte de pandemia de Covid-19, fără ca fluxul migrator să fi fost reluat vreodată. În aceeași analiză, notam că marea majoritate a românilor care emigrau (mai ales după intrarea în linie dreaptă a procesului de aderare la UE) se îndreptau spre alte state din spațiul economic european.

Acum dorim să actualizăm analizele privind procesul de emigrație, pentru a vedea ultimele tendințe. Ne vom axa mai ales pe ultimii ani, completând analizele anterioare. Ca în orice discuție despre migrația cetățenilor români, e important să ținem cont de ce înseamnă fiecare cifră prezentată.

1. Populația de cetățeni români din fiecare stat analizat include un mix de emigranți români din țară, emigranți din Republica Moldova cu cetățenie română și copii ai cetățenilor români născuți în acele state. Include, de asemenea, cetățeni români care au imigrat din alt stat UE, adesea împreună cu familia.
2. Când vorbim de persoane născute în România, statisticile includ persoane care au dobândit între timp cetățenia țării care i-a înregistrat și (în cazuri mai rare) cetățeni terți născuți în România.
3. Cetățenii români care dobândesc cetățenia altui stat UE nu vor mai fi considerați români în cele mai multe serii statistice, mai ales în statele care înregistrează populația după o singură cetățenie primară. Copiii acestora născuți în străinătate nu mai au vreo legătură statistică imediat vizibilă cu România.
4. Cifrele pe care le folosim sunt de obicei cele furnizate de statul de rezidență, România având prea puține instrumente prin care poate monitoriza emigrarea de lungă durată. Totodată, un migrant are mai multe motive pentru a se înregistra la sosirea în noul stat de rezidență decât la plecarea din România. Din același motiv, însă, există riscul ca o parte a românilor care s-au întors în țară să fie încă înregistrați în țările în care locuiseră anterior.

Ținând cont de aceste specificități și limitări, putem observa evoluții mixte în seriile statistice. Cele mai multe diaspore europene au tins să crească în continuare, dar într-o măsură mai mică decât în trecut și cu fluctuații notabile ale variațiilor interanuale.

Astfel, se vede o scădere a numărului de români născuți în țară stabiliți în Italia și Spania, dar cifre în ușoară creștere în multe alte state. În același timp, se observă o scădere a numărului de persoane cu cetățenie română în mai multe țări UE. Astfel, ultimii 3 ani pentru care avem date ne confirmă o scădere totală a numărului de români din Spania, Portugalia, Italia și Germania (în acest din urmă caz cu variații notabile). În anul 2024, s-a observat și scăderea numărului de cetățeni români din Franța, Suedia și Irlanda, precum și scăderea numărului de imigranți noi în majoritatea celorlalte diaspore majore din Europa. Singura țară în care numărul de români a crescut mai mult în 2024 decât în 2023 pare să fie Norvegia.

Per total, putem conchide că tendința de temperare și chiar inversare punctuală a emigrației din ultimele decenii s-a menținut în ultimii ani. Parțial, acest fenomen se explică prin reducerea diferențelor dintre salariile din România și din alte state UE. Îl vedem și în alte țări din regiune – Polonia, Lituania, Bulgaria și Croația, de exemplu. În același timp, îngustarea piramidei demografice în perioada tranziției a redus numărul de nou intrați pe piața muncii, scăzând presiunea spre emigrare.

Rămân unele întrebări la care nu putem răspunde perfect din datele pe care le avem. În primul rând, oare se poate explica această variație prin dobândirea cetățeniei statului de rezidență sau, eventual, renunțarea la cea română? În mare parte nu. În ultimii 3 ani pentru care avem date, între 37.000 și 40.000 de cetățeni români au dobândit cetățenia altui stat în fiecare an la nivelul UE, inclusiv în state care nu sunt incluse în lista de mai sus. Deși această cifră „acoperă” scăderea numărului de români din diaspora în 2024, de exemplu, ea nu explică variația de la an la an a numărului de cetățeni români sau schimbările de tendință.

A doua este legată de o potențială diversificare a destinațiilor de emigrare. Oare pleacă mai mulți români spre state din afara Uniunii Europene? Datele pe care le avem aici sunt mai degrabă incomplete, dar există indicii directe și indirecte că nu ar fi cazul. De exemplu, știm că în Marea Britanie se menține tendința de emigrare netă a cetățenilor UE din regat. În marile economii anglofone – Statele Unite, Canada și Australia – numărul românilor este aproape stabil, cu diaspore ușor îmbătrânite. Acest lucru reflectă un ritm de imigrație netă constant, dar redus (de exemplu 200 de persoane/an în Australia, între ultimele recensăminte) și vârste medii aflate în creștere. Alte destinații populare, precum Emiratele Arabe Unite, tind să nu colecteze date comprehensive privind originea rezidenților străini.

Implicațiile datelor

Numărul românilor din diasporă pare că nu își continuă creșterea, sau cel puțin aceasta era tendința din ultimii ani. Această stagnare a „marii emigrări” s-a produs pe fondul unei scăderi a diferențelor salariale, a scăderii presiunii pe piața muncii internă și a unei încetiniri a multor economii europene.

Pe de altă parte, ultimul an a dus România într-o zonă de criză economică prelungită, cu o scădere a activității economice și o creștere a șomajului în rândul tinerilor. Datele finale privind tendințele migratorii din 2025-2026 le vom avea, însă, abia la finalul anului 2027.

Rămâne așadar deschisă întrebarea dacă stabilizarea observată reprezintă o schimbare de durată sau doar o pauză. Dacă noua criză economică va adânci decalajele salariale și va reduce oportunitățile interne, presiunea spre emigrare ar putea reveni, mai ales în rândul tinerilor. Până la publicarea datelor complete, este esențial ca dezbaterea publică să reacționeze la o tendință care pare că s-a „cimentat”. Nu mai vorbim de „marea emigrare” ci de nevoia unor noi forme de interacțiune cu diaspora. Marea majoritate nu vor reveni, probabil, în țară. Dar acest lucru nu înseamnă că nu ar trebui facilitată această oportunitate pentru cei care doresc să facă un pas spre casă sau măcar să inițieze proiecte economice, sociale sau culturale transfrontaliere.

A se ține cont de faptul că relativ puține state colectează date organizate după țara de naștere.