În pregătirea summitului Rethink din 2023, ne-am propus să încercăm să aflăm ce cred românii din grupul Pareto despre România, evoluția economiei și a societății și despre viața lor în general. Grupul Pareto reprezintă cei 20% cei mai avuți, conectați și influenți români. Cei cu capital social și resurse financiare. Rezultatele, disponibile pe website-ul nostru (click aici) ne-au surprins în cel puțin două puncte. Pe de o parte, se pare că există o tendință de asumare a meritelor pentru propriul succes și de a da vina pe alții (societate, de exemplu) pentru eșecuri. De asemenea, ne-a surprins percepția negativă asupra evoluției României, venită din partea celor care au un nivel de trai superior mediei naționale. Aproape 1/3 din cel mai bine poziționați români vedeau un declin general al României după aderarea la Uniunea Europeană. Această percepție apărea în ciuda progreselor statistice spectaculoase, măsurabile pe mai multe paliere (venituri reale, speranță de viață, putere de consum, rată de emigrare, etc.). Deși e greu de crezut că mulți din cei care compun populația Pareto s-ar putea simți „lăsați în urmă” de progresul economic recent, se pare că există un puternic sentiment declinist în rândul acesteia. Iar contrastul dintre asumarea propriilor merite și blamarea influenței negative exercitate de „ceilalți” oferă o perspectivă cel puțin interesantă.
Negativismul, mai ales cel caracterizat de o percepție a unei evoluții negative față de un trecut mai bun reprezintă un element central al declinismului românesc contemporan. Celălalt este nostalgia. Percepția că „lucrurile” se înrăutățesc este puternic asociată cu dorul dus vremurilor „bune” cu care facem comparația. Sentimentul că trăim un declin general este o percepție comună în multe state ale Europei și ale lumii, expresia unei angoase despre care vom vorbi într-un articol ulterior. Ea se manifestă pe mai multe paliere, de la încrederea scăzută în alte persoane (sau în instituții) până la neîncrederea în viitor, reziliența personală redusă sau suspiciunea față de deciziile politice. Dar dacă multe state europene sunt caracterizate de o stagnare relativă (de exemplu Italia), România a făcut cu brio față șocurilor recente – pe hârtie cel puțin.
Când negativismul și nostalgia asociate declinismului sunt însoțite de o percepție bună despre sine și relativ negativă despre ceilalți, apare un element complementar: victimizarea. A te percepe ca un om bun într-o lume rea și mediocră deschide facil ușa către alte sentimente: ești asuprit, ești împiedicat să îți atingi potențialul, acțiunile celorlalți sau ale celor cu putere îți iau din ce ai realizat.
Putem specula asupra originii acestor angoase și percepții prezente în spațiul public românesc. Avem comparația constantă cu alte state europene, posibilă grație mobilității crescute. Creșterea așteptărilor odată cu emanciparea economică și cu creșterea calității vieții. Dar există și un curent cultural prezent în media și în cultura populară, cu puternice valențe decliniste, care ne-a atras atenția și pe care îl vom denumi nostalgo-victimism. Este o denumire intuitivă, credem, pentru o subcultură dominată de nostalgia și de victimizarea amintite mai sus.
Un discurs vizibil în mediul online
Nostalgo-victimismul e construit pe mai multe fundamente și a devenit un gen de mesaj ușor identificabil în social media sau în discuțiile curente. De altfel, ne vom folosi de imagini și mesaje comune în social media pentru a analiza fenomenul. Curentul este în bună parte alimentat de diverse grupuri de Facebook care utilizează tot felul de texte, de imagini și de teme cu tentă negativă. Unele se axează pe mesaje generale, simple, tipice pentru existența umană. De exemplu problema oamenilor falși sau perfizi. Acesta este un prim punct de contact și de facilitare a asocierii cu mesajele grupului.
Mesajul „hook” care atrage urmăritori pe astfel de pagini este simplu și este unul de victimizare. Tu ești un om bun, indulgent, constructiv. Ceilalți sunt perfizi, viața e grea, nu îți răsplătește nimeni bunătatea. Meritele nu îți sunt recunoscute și ai fost marginalizat de ceilalți.
Suferința, creșterea personală, abnegația sunt teme populare care ne pun în evidență valorile și capacitatea de a rămâne „corecți” într-o societate problematică. Mulți oameni se identifică cu citatele simple, truismele, adevăruri universale de tot soiul. Totuși, tema suferinței, a „celorlalți” care o provoacă se regăsește subtil în multe dintre aceste afirmații, uneori indirect.
Destul de repede, apar temele „macro” în care este criticată evoluția societății. Critica este uneori în linie cu realitatea – de exemplu costul ridicat al locuințelor – dar adesea face apel la emoții care nu au vreo rădăcină în realitate. „Trăiam mai sănătoși înainte” este o afirmație pur legată de emoții, sau de comparații atemporale (tânăr în anii 1980 vs bătrân în 2020). În realitate, mortalitatea de tot soiul (generală, infantilă) era mai ridicată în deceniile trecute, iar înainte de anul 2000 accesul la tratamente avansate sau noi era adesea deosebit de dificil.
Compararea unor etape diferite ale vieții este o trăsătură fundamentală a nostalgo-victimismului. Actuala poziție și economie a României permite accesul la tratamente moderne precum anticorpi antimonoclonali, dar acest lucru era irelevant pentru cineva care avea 20 de ani în anii 1980. În România anilor 80, tratamentele moderne erau de multe ori inaccesibile, dar multe dintre victimele acestor lipsuri nu mai trăiesc astăzi. Toate acestea vor conta prea puțin când compari tinerețea de atunci (cu emancipare, iubiri, aventuri și amintiri frumoase) cu prezentul marcat de îmbătrânire și de o lume modernă care nu mai e gândită pentru tine. Uneori, apare victimizarea prin terți. Sunt prezentate alte victime ale unui prezent crud și ostil, cu care ești încurajat să empatizezi.
Paginile care promovează acest curent ideologic nu sunt însă monotone. Multe combină mesajele de critică socială cu altele, mai benigne: citate, știri mondene, informații utile, rugăciuni pentru vremuri grele. Ce lipsește din ele? Critica constructivă. Nu există discuții despre soluțiile existente la problemele actuale. Sau despre progrese. Ce a funcționat dintre politicile publice recente? Nu se spune. Nu există aproape niciodată carențe colective, care pot pângări imaginea idealizată a unei epoci de aur. Nu vei afla niciodată că România a avut un sistem educațional slab de-a lungul istoriei sale moderne. Sau că agricultura României a fost extrem de neproductivă conform standardelor globale, atât în perioada interbelică cât și în perioada comunistă.
Critica nostalgo-victimistă are mulți antagoniști: specialiștii, prezentul social, autoritățile, Uniunea Europeană, schimbarea, companiile străine. De multe ori apare un antagonist amorf: ei, ăia, aceia. Promovează neîncrederea și transpun nemulțumirile personale în spațiul public. Au existat acuze că aceste pagini preiau teme ale propagandei ruse, dar există o doză mare de autonomie ideologică a acestora – mesajele tipice propagandei rusești fiind combinate cu mesaje mai benigne de sorginte locală. Nu sunt promovate neapărat de „boți ruși” ci de multe ori de persoane care achiesează la cele discutate/prezentate.
Dar nostalgo-victimismul nu este prezent doar pe social media, ci face parte din mentalul colectiv. Multe teme sunt subiecte comune de discuție. Industria care ”a dispărut”, deși valoarea producției industriale actuale o depășește cu mult pe cea din perioada comunistă. Mâncarea „care se importă” și nu se mai cultivă în România. Acest lucru deși producția agricolă a depășit-o pe cea din perioada comunistă. Recolta de cereale boabe din anii 1980 nu atingea pragul de 20.000.000 de tone în cei mai mulți ani. În 2017, 2018, 2019 și 2021 a depășit totalul de 25.000.000 de tone.
În mod ironic, există unele sfere ale vieții sociale și economice care s-au înrăutățit. O locuință este într-adevăr mai scumpă decât în trecut. Accesul la creșe este mai dificil pentru populația urbană. Dar critica nostalgo-victimistă pune destul de puțin accent pe aceste aspecte și mult mai mult focus pe discursuri care transmit emoții negative și generează percepția de criză și de degradare a societății.
Scurt rezumat – trăsăturile nostalgo-victimismului
Discursurile nostalgo-victimiste au unele trăsături ușor de recunoscut. Poate cel mai vizibil este imaginea de criză transmisă: criză a societății, a economiei, a valorilor, a umanității în general. De cele mai multe ori este transmis prin pilde și exemple personale, emoții, fețe.
Totodată, nostalgo-victimismul pune accent pe ceea ce ți s-a luat. Indiferent dacă e adevărat sau nu. Îți plăceau jumările? Acum e „rușinos” să le mănânci. Agricultura e cea mai nobilă meserie. Acum țăranului i s-a luat respectul. Casa ta avea o sobă pe lemne? Urmează să fie interzisă. De UE, sau de „ăia”. Nu contează.
Nostalgo-victimismul te face să te simți special. Ce ai tu, e mai bun. „Nu mai știu copiii de astăzi ce înseamnă o copilărie frumoasă”, cum ai avut tu. Degeaba merg tinerii în concedii în Thailanda când tu ai amintiri speciale și frumoase de la bunicii din Apuseni. Sunt atâtea locuri frumoase în România, de ce ai călători „afară”?
Nostalgo-victimismul este un facilitator pentru erori de percepție a lumii. Se trăia mai sănătos în anii 80. Agricultura producea mai mult. Industria producea tot soiul de bunuri căutate la export. Desigur, erau cozi la alimente, dar ”doar după 1980” și numai „pentru a plăti datoriile și a nu depinde de nimeni”.
Un soi interesant de mesaje sunt cele date de sofisme și argumente lipsite de logică. „Om primi fonduri de la Uniunea Europeană dar corporațiile occidentale își repatriază profitul și românii pleacă din țară”. E o frază care, de altfel, este adevărată pe alocuri. Dar conține o supoziție eronată: aceea că dacă nu „dădeam drumul” companiilor occidentale să opereze în România, „era mai bine”. Poate ca atunci, înainte, când ele nu existau și autarhia ceaușistă era în floare. În realitate, geografia economică regională ne arată că statele din zonă care nu au aderat la Uniunea Europeană au avut rate comparabile sau chiar mai mari de emigrare (de ex. Albania, Rep Moldova, Ucraina, etc.) și găzduiesc de asemenea numeroase companii cu capital străin. O soluție necesară pentru a avea acces la tehnologii și practici moderne de producție și la diverse lanțuri de producție pan-europene.
Cine sunt regrețeii?
Publicul expus mesajelor nostalgo-victimiste este unul îmbătrânit, rural, dominat de cei care au avut de pierdut din tranziția de la comunism la capitalism. Într-o mare măsură e normal: dacă progresele sociale și economice nu ajung la tine, sunt prea puțin relevante. În același timp, apariția de convingeri înrădăcinate care sunt pur și simplu bazate pe neadevăruri poluează spațiul public într-un mod neconstructiv. Degeaba există sentimentul că România s-a dezindustrializat și că este o ”piață de desfacere” în interiorul UE, când de fapt ponderea industriei în formarea PIB este peste media blocului comunitar (24,8% vs 20,5% în 2022) și critica poate merge, cel mult, spre producția insuficientă din anumite domenii strategice. Dar acest lucru nu contează pentru publicul expus discursului nostalgo-victimist: când fabrica în care ai lucrat în tinerețe este o ruină, ideea de declin industrial devine foarte palpabilă.
Dar nu este nici pe departe un mesaj prezent exclusiv în rândul acestui public. Rezultatele studiului Pareto ne arată că tendința de a da vina pe alții pentru eșecurile proprii este una comună și în rândul românilor cu venituri ridicate. Iar ignoranța sau generalizarea gratuită poate să apară și la publicul educat. Veto-ul Austriei în dosarul Schengen a dus la numeroase cereri de a „da veto la tot”. Poziția aceasta ignoră trackrecord-ul Austriei de stat care se opune schimbării în UE și care, cu mici excepții (de ex migrația externă) sprijină status quo-ul. Contează prea puțin: când ești victimizat îți dorești să arăți că ai putere, indiferent dacă e o decizie rațională sau nu, sau dacă pocnești pe cel care te victimizează sau, dimpotrivă, i te alături involuntar.
Nostalgo-victimismul: antiteza unui proiect de țară pozitiv
De ce am scris acest articol? În primul rând pentru că, la Rethink, credem în nevoia unui proiect de țară pozitiv. Nostalgo-victimismul este toxic mai ales din modul în care abordează ideea de progres, viitor, dezvoltare. Face trimitere mai ales la trecut, pe care îl știm imperfect. În ciuda realizărilor notabile pe care România le-a avut în diversele perioade istorice, a fost în esență o țară înapoiată. Nu doar economic: a avut o rată mare de mortalitate infantilă, un nivel de dezvoltare tehnologic limitat, o rată mică de acces la utilități moderne, etc. Crearea unui mindset declinist pe fondul unui trecut de înapoiere este o rețetă pentru dezastru. Statele care au beneficiat de schimbări radicale de traiectorie economică și socială, precum Singapore, au analizat într-un mod relativ obiectiv contextul macroeconomic. Au răspuns unor probleme reale, nu unor lamentări colective.
Soluția este în esență simplă. Este nevoie de un spațiu public populat în egală măsură de critici, aprecieri și de propuneri de măsuri concrete înrădăcinate în realitatea obiectivă. Acestea au capacitatea de a genera schimbare reală. Tragediei depopulării unui oraș monoindustrial nu i se poate răspunde prin idealizarea situației din trecut. Situație care, cel mai probabil, a fost un catalizatori pentru declinul actual. Ci prin crearea de discursuri orientate spre progres, spre construcție și bazate pe o realitate mult mai măsurabilă decât ne place să ne imaginăm.
Un exemplu bun este migrația internațională. Ea este discutată în termeni dramatici și extrem de politizată. În același timp, este necesară pentru progresul economic al României. Dar unii dintre criticii migrației externe aduc teme valide în spațiul public: alte state s-au confruntat cu probleme de integrare. O lamentare a emigrației în masă dintre 2000 și 2020 nu va rezolva însă penuriile de forță de muncă actuale. Dar, coroborată cu o analiză a situației din alte țări (România arareori este pioneră a vreunei politici publice), poate contribui la formularea de strategii de repatriere a diasporei, simultan cu politici și instrumente de integrare pentru imigranții veniți din alte state. O astfel de abordare este, prin natura sa, antitetică discursului nostalgo-victimist.
Referințe 1. Vezi 2. Conform INS Tempo AGR109A 3. Vezi 4. Vezi Klusener et al, accesibil aici.
